Când l-am cunoscut pe Ovidiu Cotruş? La 5 noiembrie 1969 a avut loc, la Teatrul, încă nu Naţional din Timişoara, premiera spectacolului „Oedip salvat” de Radu Stanca. O piesă regizată de Nicoleta Toia, care îi avea ca spectatori pe toţi componenţii Cercului de la Sibiu. Asistaseră la premieră Stefan Aug. Doinaş, Ovidiu Cotruş, Ion Negoiţescu, Eugen Todoran, N.D. Pârvu, Ion Maxim, cerchiştii de odinioară şi Dorina/Doti Stanca. Nu mi-a plăcut piesa, sau nu mi-a plăcut entuziasmul spectatorilor. Încă nu ştiam că Radu Stanca fusese prietenul lor – încă nu ştiam de ce fuseseră „excluşi” cu toţii. Unii trecuseră prin închisori. Am ajuns acasă la Emil Reus, care nici el nu iubea foarte mult spectacolul, dar ţinea să sublinieze că cel mai mare dramaturg al nostru e Radu Stanca, poetul cel mai mare e Doinaş, iar gânditorul cel mai de seamă al românilor e Ovidiu Cotruş. E cel mai mare, dar de ce nu-i plăceau „Moromeţii”? Ce nu-i plăcea la Marin Preda? În 1970 am trecut redactor la „Orizont”. La prima „masă rotundă” desfăşurată la revistă a fost invitat şi Ovidiu Cotruş. Am fost trimis cu dactilograma la Ovidiu Cotruş: „De ce s-o corectez, am spus, s-o lăsăm aşa”. Ne-am plimbat prin oraş, el mi-a povestit despre anii săi de puşcărie, cum le recita în celulă poeziile lui Dan Deşliu. „Le ştiu pe toate”, mi-a spus. Nu îl recita doar pe Dan Deşliu, „recita” şi “Ana Karenina”.
Ştia mai multe romane pe de rost. Avea o memorie fenomenală. Relaţia s-a consolidat după ce i-am spus că îmi fac teza de doctorat despre Vasile Voiculescu, că eram prieten cu Ionică Voiculescu, fiul Maestrului, care „deţine” prozele lui Vasile Voiculescu, cel mai de seamă scriitor român. În închisoare cunoscuse şi el prieteni ai lui Voiculescu, vorbise despre marele poet. Îi reproşam că articolele din „Familia” sunt prea… scurte. Îl ştia pe de rost pe Dostoievski. îmi vorbea despre el. Urma să mergem peste vară – vara lui 1977 – să mergerm la Valea Vinului, să-i pun necesarele întrebări despre viaţă şi moarte din care să extragem opera vieţii lui. În mai mi-a spus că merge la prietenul său de la Cluj medic de seamă: se va interna în spital. În septembrie totul lua sfârşit.
Scriam altă dată că puţini scriitori ai ultimelor decenii lasă impresia de incompatibilitate cu comunismul ca Ovidiu Cotruş. Lumea lui, cea a valorilor înalte, cea care avea stil, s-a stins, el este un om care se întâmplă să trăiască. Cei din jurul lui au murit, au fost asasinaţi, au dispărut fără urmă. Împotriva oricărei logici a firii, el trăieşte, el mai trăieşte. Şi, fără îndoială, e fericit că trăieşte. Se bucură să trăiască, să fie aici ca să povestească neasemuitele întâmplări ale lumii dispărute. Şi despre Piteşti (tortura şi torţionarii erau nişte monştri pur sânge, nu-i aşa, nişte animale greu de imaginat), dar şi despre Tolstoi şi Dostoievski (Cine îi cunoştea atât de bine ca el? Cine a scris despre moarte mai adânc decât ei?) şi despre istoria secretă (cea adevărată, cea tabuizată) a ultimelor decenii. Era un vorbitor fascinant, era un spectacol total: un spectacol al viului care îşi trăieşte, exprimă, resuscită valorile.
Cartea despre Mateiu a primit-o în ultimele sale zile; bravii redactori de la Minerva doriseră ca exemplarul-semnal să-l prindă în viaţă.
Receptarea operei lui Ovidiu Cotruş începe aşadar cu şirul de necrologuri care s-au scris la moartea lui. Cel mai important dintre ele este semnat de Monica Lovinescu:
„A existat vreodată o moarte acceptată, care să nu provoace revolta, cu gândul la tot ceea ce ar mai fi putut deveni un om de nu i-ar fi fost timpul retezat? Rareori am simţit mai deplin această nedreptate decât atunci când am aflat de moartea lui Ovidiu Cotruş. Dar cum să nu ne revoltăm gândindu-ne la ce ar fi putut însemna Ovidiu Cotruş pentru cultura noastră, dacă închisorile şi apoi vămile comuniste nu l-ar fi ţinut prizonier? În străinătate, unde fascinase pe intelectualii occidentali prin seriozitatea unei gândiri ce excludea improvizaţia, nu i se mai dădea drumul…”
Primul dintre portretele importante ale lui Ovidiu Cotruş „scrise în ţară” i se datoreşte celui mai important prieten al său, cel care îi adună laolaltă studiile risipite prin reviste. Sunt studii fundamentale de teorie şi istorie literară, dar şi de ceea ce am putea numi „geografie literară”. Este evident că nimeni nu putea să înţeleagă mai bine acţiunea culturală a lui Ovidiu Cotruş (unele momente ale ei au fost regizate chiar de Doinaş, important lider cultural, redactor şef-adjunct al revistei Secolul XX) şi nici personalitatea de excepţie a Cerchistului de odinioară. Ştefan Aug. Doinaş îşi încheie studiul introductiv al volumului „Meditaţii critice” în felul următor:
„N-am întâlnit nici un alt om pentru care ideile filozofice să se prezinte cu repeziciunea cu care se prezintă propriile amintiri, pentru care marii eroi fictivi ai umanităţii să apară, la un simplu semn nevăzut, pentru a răspunde ca martori ai fenomenului spiritual uman. Înzestrat cu o memorie fabuloasă, Ovidiu Cotruş a trăit continuu în vecinătatea acestor figuri exemplare ale creaţiei literare, s-a nutrit mereu din atitudinile şi ideile lor, a convorbit neîncetat cu mirifica galerie de exponenţi ai mizeriei şi ai grandorii umane.”
Al doilea portret important i se datorează lui Nicolae Manolescu. Cu critica „infidelă”, „impresionistă”, cerchiştii purtaseră un şir de războaie, polemici memorabile care au înviorat anii destinderii – perioada l966-1968. Or unul dintre liderii importanţi ai criticii zis impresioniste era chiar N.Manolescu. Paginile lui Manolescu despre Cotruş exclud orice încrâncenare polemică. E drept că primele sunt cronica la volumul despre Mateiu, în fapt un necrolog:
„Ovidiu Cotruş a scris puţin (un studiu mai vechi despre Maiorescu), amânând cu anii această carte, dintr-un scepticism intelectual nedisimulat, dar şi dintr-o discreţie împinsă până la renunţare. Prefera criticii în act, contemplarea operei. Era un mare cititor, dar un scriitor sporadic. Un fel de lene orientală (datorată în parte sănătăţii sale de demult compromise) visătoare şi nonşalşantă, care mă făcea totdeuna să mă gândesc la boierul V. Alecsandri, reprezenta însuşirea cea mai frapantă a acestui om cordial, plin de amenitate, totuşi firesc şi neprotocolar, de o perfectă civilitate europeană”.
În 1977, marea majoritate a comentatorilor de literatură credeau că Ovidiu Cotruş a scris puţin. Adevărul e că a scris mult, dar în reviste care făceau figură marginală. Nu s-a observat că lungile seriale din „Familia” erau dublate de interviuri, traduceri, note polemice. Că, în aceeaşi ani, criticul mai publica studii, articole sau recenzii în „Luceafărul”, „Tomis”, „Orizont”. În cronica pe care o scrie în 1983 la „Mediaţii critice”, Nicolae Manolescu nuanţează portretul, mutând accentul pe ruptura de generaţia tânără:
„Omul avea (sau aşa mi se părea mie) şi un fel de lene boierească, o încetineală deferentă a gestului, puternic contrastantă cu graba în care generaţia mea s-a deprins să gândească şi să scrie. Nu se arăta presat de timp, deşi, vai, era şi ştia probabil că este. N-am fost, în sens propriu, prieteni, dar l-am comparat de multe ori, în gândul meu, cu Alexandru Ivasiuc: înfăţişa un tip exact opus acestuia… Ovidiu Cotruş aparţinea altui tip spiritual, era un aristocrat, om de modă veche, elegant, rezervat, afabil. Cultura lui nu mai era a generaţiei tinere. În ciuda acestor mari deosebiri, ne-am înţeles fără greutate, instantaneu, cu o simpatie neîndoielnic reciprocă…”.
De altfel, în anii şaptezeci, rivalităţile dintre cerchişti şi tânăra generaţie se stingeau. Generaţia şaizeci se instalase temeinic în viaţa literară, cerchiştii reveniseră cu autoritate. Naturi conciliante, tacticieni desăvârşiţi, liderii nu prelungiseră un război care ar fi fărâmiţat inutil lumea literară.
Al treilea portret antologic i-l datorăm lui Gheorghe Grigurcu. El evocă întâlnirea tânărului critic care era cu Nicolae Balotă şi Ovidiu Cotruş în redacţia revistei „Familia”. Dacă Nicolae Balotă i-a făcut impresia unui „prelat deghizat în laic”, cu autorul „Meditaţiilor critice” lucrurile se schimbă:
„Dimpotrivă, Ovidiu Cotruş era un ins corpolent şi nonşalant, un epicureu înclinat către bucatele gustoase şi copioase, ca şi către şuetele copioase pe care le degusta aidoma unor bucate. A fost un causeur cu o remarcabilă putere de seducţie. Mondenitatea sa avea o notă crepusculară, precum a unei aristocraţii în declin subtil, indiferentă la acţiunea constructivă, consumându-se într-un prezent trăit cu fervoare echivocă, ce se îndoia de sine, cu graţie obosită, (simptomatic, cea mai amplă dintre exegezele ce ni le-a lăsat e consacrată lui Mateiu Caragiale). Ora sa era nocturnă, iar spaţiul său preferat era localul. O aripă voluptuos fatală, mateină, fâlfâia deasupră-i. Boala gravă de care suferea şi de ale cărei apropiate scadenţe era pe deplin conştient… dar poate şi un temperament confortabil, de gentilom, îl împiedicau a se înhăma, aidoma lui Nicolae Balotă, la împlinirea unor mari proiecte. Ţinuta de benedictin, de scriptor ultralaborios a lui Balotă, era amendată de înclinaţia bonomă, de scepticism spiritual a lui Cotruş, care-şi trăia prin înscenare (întrucât era un extravertit) viaţa spirituală, şi-o risipea într-un foc de artificii”.
