IMPOZITELE ȘI SOCIETATEA

Impozitele reflectă relațiile dintre stat și societate. Multe state nu reușesc însă să-și utilizeze eficient puterea fiscală, ceea ce dă naștere la neîncredere și resentimente față de dările impuse de guvern. În România, de exemplu, cetățenii doresc scăderea impozitelor, dar le acceptă în numele „justiției sociale” și a „eticii și echității” („socialiste”!?), sunt bucuroși ca impozitele să fie plătite de „bogați și corporații străine” și se dedau la subterfugii rafinate pentru a evita sau amâna plata impozitelor de către ei înșiși.

În cursul istoriei, impozitul a avut trei funcții, care în prezent se întrepătrund. Prima este „finanțarea” cheltuielilor statului; este îndeplinită de impozitul proporțional, în care contribuabilii plătesc exact aceiași proporție din venit. A doua funcție este redistribuirea veniturilor și averilor și corectarea poziției sociale, independent de nevoile și sarcinile legitime ale statului; este realizată de impozitul progresiv „egalizator”, în care impozitarea veniturilor și averilor mari se face la o cotă mai mare decât cele mici. A treia funcție este schimbarea modului de viață al indivizilor, de exemplu, taxarea tutunului, a alcoolului și băuturilor alcoolice, a băuturilor zaharoase etc.; este îndeplinită de impozitul „comportamental”. Filozofia impozitului privește, deci, multiple și complicate relații dintre cetățeni și stat, rolul statului în economie și societate, legăturilor sale cu alte state etc. Deși toată lumea dorește o fiscalitate „justă”, toți oamenii vor ca sarcina fiscală să fie suportată de alții și să îi afecteze cât mai puțin pe ei înșiși. De aceea, nu este de mirare că impozitul poate deveni un instrument de spoliere legală, care alimentează sentimente ignobile: lăcomia, invidia, egoismul etc. Prima problemă cu privire la impozit vine din faptul că natura și funcțiile sale nu sunt cunoscute de o mare parte a populației. Puțini cetățeni înțeleg deosebirea dintre un impozit, o taxă sau o contribuție. A doua problemă provine din necunoașterea mecanismelor impozitului și ale sistemului de prelevări obligatorii. Mulți cetățeni consideră că a plăti impozit înseamnă a plăti impozit pe venit. Ca urmare, este o adevărată provocare să încerci să explici că impozitul pe venit nu este singurul tip de impozit. De asemenea, este puțin cunoscută deosebirea dintre impozitul direct și impozitul indirect, de care depind în mare măsură fenomenele de incidență și de repercusiune fiscală. Fără a mai vorbi de contribuțiile „angajatorilor”, despre care cei mai mulți salariați cred că sunt suportate de patroni și că nu că sunt prelevate din salariul lor brut. A treia problemă este creată de atmosfera tensionată, care domnește, de regulă, în jurul impozitării și împiedică orice discuție, reflecție sau dezbatere rațională. Un exemplu este oferit de asigurările sociale: sunt puțini alegători, care știu cât plătesc lunar sub formă de impozit pe salariu, contribuție la sistemul public de pensii și, respectiv contribuție la asigurările sociale de sănătate. Această ignoranță s-a văzut, de exemplu, cu ocazia recentei recalculări a pensiilor și a nesfârșitelor discuții televizate cărora aceasta le-a dat naștere, care au scos la iveală confuzia totală între pensie, pensie specială, pensie de serviciu ș.a.m.d.

Prelevările obligatorii făcute de stat sunt, deci, omniprezente în dezbaterile politice și în discuțiile publice sau private, însă rămân aproape complet necunoscute de marele public, ceea ce împiedică o dezbatere democratică și decizie rațională în legătură cu acestea. S-ar putea chiar bănui că atmosfera tensionată din jurul problematicii impozitării, taxării, prelevării de contribuții ș.a.m.d., este menținută intenționat, pentru a disimula realitatea și a împiedica conștientizarea acesteia de către populație.

La această ignoranță cu privire la problematica impozitelor, se adaugă perpetuarea mitului gratuității, care vine, evident, din comunism. Învățământul preuniversitar este formal gratuit, la fel ca unele medicamente, transportul public al pensionarilor, elevilor și preșcolarilor în unele orașe etc. Or, dacă toate aceste lucruri se acordă gratuit, se pune întrebarea de ce se mai plătesc atunci impozite? Sau, încă, de ce trebuie mărite impozitele? Persistența acestui mit necesită o amplă dezbatere. Spațiul nu ne permite să intrăm în această discuție, ci vom spune doar că prevederea din constituția României că învățământul de stat este gratuit (art. 32 alin. 4) este contrazisă de faptul că postul bugetar respectiv reprezint doar 3,3% din PIB, mult sub procentul de 15% prevăzut de lege (nr. 198/2023). Cu toate acestea, salariile profesorilor, atâta cât sunt, nu cad din cer și nici banii pentru întreținerea și repararea școlilor, construcția unor așezăminte școlare noi ș.a.m.d. După cum a spus Frédéric Bastiat – referindu-se expres la învățământ: „Gratuitate! aceasta înseamnă pe cheltuiala contribuabililor”. Dar pentru că mitul gratuității persistă și a fost înscris în constituția României postcomuniste, nu este surprinzător că fiecare om crede că cei care plătesc sunt „bogații”, altfel spus că el profită de faptul că alții plătesc.

În aceste condiții, nici o reformă fiscală, adică nicio îmbunătățire a structurii sistemului de impozitare, nu se poate face fără o simplificare a sistemului de impozite și taxe și o clarificare a dezbaterii publice a acestor probleme, astfel încât mecanismele fiscale să fie înțelese de cât mai multă lume. Aceasta este o cerință prealabilă pentru buna funcționare a democrației și decizia rațională a alegătorilor și aleșilor. A doua condiție prealabilă este renunțarea la mitul gratuității: este imperios necesară explicarea circuitelor financiare, mai ales în materie de fiscalitate și finanțe publice locale, unde suprapunerea nivelurilor administrative și interferența atribuțiilor împiedică identificarea și disocierea sarcinilor care revin comunelor, județului, ministerelor etc. Fiscalitatea este în prezent un imens hățiș de reglementări, de nepătruns pentru oricine care nu este avocat fiscalist sau specialist în finanțe publice. Or, aceasta îndepărtează cetățenii de la treburile publice și alimentează neîncrederea lor în viața civică și politică.

Pe de altă parte, impozitul poate da naștere unor pasiuni inavuabile, cum sunt lăcomia, invidia, egoismul etc. După cum a spus același Frédéric Bastiat: „Statul este o mare ficțiune, prin care toată lumea încearcă să trăiască pe seama celorlalți”. „Reducerea impozitelor sale, creșterea impozitelor altora” pare să fie adesea mantra cu privire la impozitare. Aceasta înseamnă că „bogații” trebuie să plătească! Fără ca acest concept să fie definit și precizat. În România, de exemplu, câștigul salarial mediu net pe economie în luna septembrie 2024 a fost 5.228 lei. Or, aceasta înseamnă că toate persoanele ale căror câștiguri sunt peste acest nivel, fluctuant de la o lună la alta, adică aproape jumătate din numărul salariaților, trebuie considerate „bogate”.

„Bogat” este însă un cuvânt polemic, nu un concept științific. Este, de asemenea, un termen care exacerbează tensiunile sociale și subminează contractul civic prin crearea unui climat de război civil latent, care poate duce la disoluția lentă a corpului social sau la explozii sociale violente. Căci, atunci când este vorba despre a face ca întotdeauna alții să plătească ceea ce predomină în societate este ura („de clasă”!?), nu contractul social. Ceea ce înseamnă sfârșitul oricărui ideal și speranță de viață comună.

Din păcate, ceea ce pare că îi unește în prezent pe cetățenii români – de la muncitor la marii patroni – este practica evaziunii fiscale, fiecare la nivelul său și cu mloacele sale. Toată lumea are propriile metode și șiretlicuri pentru a plăti cât mai puține impozite. Există și se inventează mereu numeroase căi de evaziune fiscală, de la plecarea în alte țări, mai îngăduitoare cu refuzul de a munci sau de a economisi, la „uitarea” depunerii declarațiilor fiscale și coruperea funcționarilor fiscului. În toate cazurile, evaziunea fiscală și amânarea plății impozitelor reflectă neîncrederea cetățenilor în stat și încercarea lor de a se proteja față de structurile sale instituționale, care nu sunt percepute ca parteneri și apărători, ci ca spoliatori de care trebuie să te ascunzi și să te aperi.

După cum a explicat încă Richelieu în testamentul său politic, cu cât există mai puține impozite, cu atât acestea aduc mai mult statului, iar munca este mai încurajată. De asemenea, fiind un mloc de suportare în comun a cheltuielilor publice, impozitul poate fi, prin natura sa, un mloc de creare a unui contract civic. Însă, atunci când devine injust și omniprezent, impozitul devine un factor de disoluție a societății.