Iluzia salariului minim

Guvernul a decis recent, prin ordonanță de urgență (?!), că salariul minim pe economie se mărește, începând cu 1 octombrie 2023, la 3.300 lei. A anunțat, de asemenea, că vor avea loc și alte creșteri ale salariului minim, în mod diferențiat, în sectorul construcțiilor, în agricultură și industrie alimentară.
Aceste măsuri vin după ce salariul minim a fost mărit în repetate rânduri în trecutul apropiat: 1.900 lei în 2018; 2.080 lei în 2019; 2.300 lei în 2021; 2.550 lei în 2022; 3.000 lei (4.000 lei în construcții) în 1 ianuarie 2023.
Modul în care au fost stabilite aceste sume a rămas de fiecare dată un mister. De ce 3.000 lei și nu 5.000 lei, sau 10.000 lei, ori și mai bine 15.000 lei? Strategii economici și purtătorii de cuvânt ai guvernului nu explică acest lucru, ci spun doar că marile companii și bănci străine obțin profituri exagerate, pe care le transferă în afara țării, deoarece îi „exploatează” pe „români”, plătindu-le salarii sub valoarea „reală” a muncii lor.
De asemenea, politicienii lasă să se înțeleagă că, dacă vor fi aleși, nu se pune problema ca această creștere a salariului minim să fie ultima: „totul merge bine în cea mai bună lume posibilă” – cea pe care ei o conduc!
Ideea pe care acest discurs public o sugerează este că statul știe cât este nivelul „just” sau „echitabil” al „retribuției” cuvenite „oamenilor muncii”. Această pretenție nu are însă nici o bază științifică, ci este fantoma ideologiei marxiste, pe care autoritățile „emanate din revoluție” au dat impresia că o aruncă la „coșul istoriei”, atunci când, după multe ezitări, au declarat că doresc să instituie economia de piață. Se pare însă că stafia comunismului continuă să bântuie, dar nu în Europa secolului al XIXlea, cum a spus Marx, ci în România secolului al XXI- lea.

În realitate, nu există o valoare minimă „obiectivă” a muncii („forței de muncă” – în limbaj marxist). Un întreprinzător angajează mai mulți sau mai puțini oameni, deoarece atribuie o anumită valoare contribuției acestora la producerea unui anumit bun, despre care el crede că va putea fi vândut unor cumpărători potențiali. În consecință, nici un angajator nu poate plăti unui muncitor mai mult decât valoarea contribuției pe care acesta din urmă o are la activitatea de producție (productivitatea marginală a muncii).
Valoarea contribuției productive a muncitorului, estimată de către angajator, reflectă, de fapt, valoarea pe care consumatorii o atribuie produselor pe care aceștia vor să le cumpere, obținute prin munca lucrătorului respectiv, dar cu ajutorul mașinilor, utilajelor, uneltelor etc., cu care el lucrează. În definitiv, nimeni nu plătește mai mult decât valoarea pe care o conferă unui anumit bun, în particular munca potențială pe care angajatorul consideră că o va presta un anumit muncitor. Angajatorul nu are în vedere, deci, nivelul salariului „minim”, necesar pentru subzistența muncitorului, pe care nu-l cunoaște, nu-l poate cunoaște, iar dacă l-ar putea cunoaște, nu-l interesează.
Ceea ce contează pentru angajator este să știe dacă salariul care i se cere de către potențialii angajați, în condițiile date ale pieței muncii, este prea mare sau prea mic, având în vedere că urmează să utilizeze muncitorii respectivi pentru producția unor bunuri, care au, la rândul lor, un anumit preț pe piață. În aceste condiții, tot ceea ce reușește să facă salariul minim stabilit de guvern este să-i excludă de pe piața muncii pe lucrătorii a căror contribuție estimată la fabricarea unui produs este mai mică decât cea presupusă de legislația adoptată pentru așa-numita „protecție socială”.
În acest cadru, rolul întreprinzătorului apare într-o altă lumină decât cea în care îl pune învățătura marxistă. După Marx, capitalistul nu face nimic, iar „profitul” său este o parte din valoarea bunurilor produse de muncitori, pe care el și-o însușește gratuit în virtutea faptului că este proprietarul întreprinderii în care muncitorii lucrează.
Încă în timpul vieții lui Marx și a prietenului și colaboratorului său, Friedrich Engels (1820- 1895), teoria marxistă a valorii forței de muncă a fost contestată de numeroși economiști, dintre care cel mai important a fost fondatorul școlii austriece de economie, Carl Menger (1840-1921). Alegațiilor lui Marx lea răspuns, de asemenea, un alt ilustru economist austriac, Eugen von Böhm-Bawerk (1851-1914), care a dezvoltat numeroase idei ale lui Menger. În monumentala sa operă în trei volume, „Kapital und Kapitalzins” („Capitalul și dobânda”) (1884), Böhm-Bawerk abordează problema provenienței întreprinderii în care muncitorii lucrează.
Astfel, analizând originea capitalului (clădiri, mașini, utilaje, echipamente etc.), cu ajutorul căruia muncitorii produc bunurile ce vor fi cumpărate în final de consumatori, Böhm-Bawerk arată că, pentru formarea capitalului, este necesară economisirea unei părți din veniturile obținute anterior, astfel încât resursele respective să poată fi alocate pentru construirea unei noi întreprinderi și dotarea acesteia cu echipamente, fără de care munca lucrătorilor ar fi mult mai puțin productivă, cantitățile de produse ar fi mai mici, iar calitatea ar fi mult mai slabă.
Individul care creează o întreprindere trebuie, deci, fie să aibă el însuși fondurile necesare pentru a finanța cheltuielile de investiții necesare, fie să împrumute aceste resurse de la alte persoane care, la rândul lor, le-au economisit. Singura cale de formare a capitalului este economisirea, adică renunțarea la utilizarea unei părți din veniturile curente pentru procurarea de bunuri de consum, ceea ce permite constituirea de resurse ce urmează a fi folosite pentru a investi în crearea unei noi întreprinderi; aceasta, eventual, îi va aduce în viitor un anumit profit, cu condiția ca bunurile pe care intenționează să le producă să se vândă realmente pe piață. Or, nimeni nu renunță la consumul actual, pe care i l-ar permite veniturile sale curente, dacă nu speră că, în viitor, va fi răsplătit în suficientă măsură pentru că odinioară nu și-a satisfăcut nevoile și plăcerile imediate.
De aceea, transferul în timp – între prezent și viitor – al utilizării unor resurse este recompensat cu o numită dobândă. Aceasta este un „preț” pe care creditorul îl primește mod justificat din punct de vedere economic și moral, deoarece economisește, adică renunță la satisfacțiile prezentului, amânându-le până în momentul în care creditul pe care îl acordă îi va fi rambursat. În ceea ce-l privește pe debitor, acesta acceptă să plătească „prețul” respectiv, deoarece acordă o mai mare valoare utilizării în prezent a capitalului împrumutat, comparativ cu valoarea anuităților (rate scadente plus dobânzi) pe care le va achita în viitor.
Faptul că întreprinzătorul este în măsură să dispună în prezent de resursele sale de investiții, indiferent că acestea provin din propriile sale economii, constituite prin neconsumarea unei părți din veniturile anterioare, ori din economiile împrumutate de la alte persoane, conferă un important avantaj salariaților. Astfel, ei nu mai sunt nevoiți să aștepte să-și primească salariul până în momentul în care produsul va fi terminat și vândut. Cu alte cuvinte, angajatorul „avansează” muncitorilor valoarea actuală a muncii prestate de ei în timpul procesului de producție și comercializare, scutindu-i astfel să aștepte să-și primească salariile până la vânzarea produsului către consumatori.
Departe de a trăi pe spatele clasei muncitoare, cum a spus Marx, întreprinzătorul este cel care creează condițiile materiale și organizatorice necesare pentru ca angajații lor să-și câștige pâinea cea de toate zilele. Fără viziunea, voința și capacitatea sa de a crea, finanța și conduce întreprinderile, muncitorii nu ar avea nici locuri de muncă și nici salarii. Tot ceea ce ar putea face ar fi să producă pe cont propriu, ca mici meșteșugari, bunuri susceptibile a fi vândute pe piață. Există și o altă consecință esențială a funcției antreprenoriale: întreprinzătorul este nu numai investitorul fondurilor create prin economisirea lui sau a altuia și organizatorul întreprinderii, ci și persoana care își asumă riscul de a nu obține nici un câștig în urma eforturilor pe care le face.
Muncitorii și toate celelalte persoane, care prestează servicii și furnizează resurse utile întreprinzătorului (furnizori, subcontractanți, finanțatori etc.), își primesc recompensele – convenite prin contracte – în timp ce procesul de producție, care poate dura zile, săptămâni, luni și chiar ani de zile, încă nu s-a terminat.
Incertitudinea cu privire la viitor este suportată exclusiv de întreprinzător, care este singurul nevoit să aștepte pentru a vedea dacă veniturile obținute din vânzarea produsului sunt suficiente sau nu pentru a-I acoperi cheltuielile efectuate până la terminarea procesului de producție și comercializare. Or, plătind regulat salariile convenite prin contractele de muncă încheiate cu angajații, el îi scutește pe aceștia de necesitatea de a suporta incertitudinea cu privire la profitul, pierderea sau echilibrul precar al veniturilor și cheltuielilor implicate de procesul de producție și vânzare.
Întreprinzătorul este, deci, cel care trebuie să estimeze, în manieră creativă și ipotetică, ce bun să producă, cum, cât și cu ce cost, astfel încât bunul respectiv să fie cerut pe piață și vândut cu un preț ce conține o anumită marjă de profit. Corectitudinea evaluării întreprinzătorului, care anticipează mai bine decât concurenții săi ce bunuri vor dori consumatorii să achiziționeze în viitor, în ce cantități și cu ce preț, determină, așadar, succesul sau eșecul întreprinderii sale.
Cu toate că economia de piață funcționează în modul descris succint mai sus, ideea că responsabil pentru nivelul de trai este statul este împărtășită de numeroși politicieni, de o mare parte a elitelor românești și, în general, de persoanele adulte din România care nu se pot debarasa de trecutul „socialist”, rămân receptive la ideile de colectivism, paternalism și egalitarism și rezistă reformelor politice, economice și morale necesare reintrării în normalitatea economiei de piață.
O dovadă în acest sens este faptul că în Constituția României se prevede că: „Statul este obligat să ia măsuri de dezvoltare economică și de protecție socială, de natură să asigure cetățenilor un nivel de trai decent.” (art. 47). Totuși, conform datelor Eurostat, în România anului 2022, peste 34% dintre cetățenii români erau expuși riscului de sărăcie și excluziune socială, aceasta fiind de departe cea mai mare pondere înregistrată în rândul statelor membre ale Uniunii Europene.
Statul român se dovedește, așadar, incapabil să asigure cetățenilor săi un nivel de trai „decent” și cu toate acestea speranța mântuirii prin stat rămâne vie!
În această situație, este mai puțin important dacă politicienii, consilierii lor economici, liderii de sindicat, jurnaliștii etc., sunt conștienți că ideile lor cu privire la muncă, salarii și întreprinderi provin din concepția utopică a unui revoluționar comunist de la mijlocul secolului XIX, ori din vulgata marxistă predată în facultățile economice și la învățământul politico-ideologic obligatoriu în întreprinderile și instituțiile din România înainte de 1989. Important este ca spiritele lucide și responsabile din această țară să înțeleagă că politicile economice bazate pe iluzii ideologice cu privire la natura și funcționarea piețelor libere nu pot avea decât consecințe nefaste, în primul rând asupra persoanelor pe care pretind că le ajută. În plus, politicile inspirate de aceste superstiții subminează fundamentele încă precare ale economiei de piață, la care societatea românească pare că totuși aspiră, deoarece intuiește că acest sistem economic a conferit umanității, în ultimele două secole, mai multă libertate personală și prosperitate materială decât oricare altă organizare economico-socială din istoria omenirii.
Asemenea politici îngrădesc, de fapt, libertatea oamenilor de a munci și de a coopera în avantajul lor reciproc, ducând la excluziune, șomaj și sărăcie, în pofida reglementărilor și promisiunilor politicienilor.