O geografie… care îşi descoperă mereu exegeţi, cercetători, autori capabili să descopere că Eminescu a rămas o zi sau două la Arad sau la Făgăraş, la Comloş sau la Băile Herculane. Geografia eminesciană este mereu legată de treceri şi de aşezări imprevizibile, de căutări şi de descoperiri pe care imaginarul colectiv le sporeşte cu o fericită generozitate.
Itinerariile bătute de Slavici sunt întotdeuna acoperite de diplome, sunt fructificate în pagini utile cititorului. Nici un drum întîmplător, nu există nici o risipă. Slavici ştie de ce vine la Arad, de ce pleacă la Timişoara sau la Budapesta sau la Viena. Slavici e raţional, Eminescu – am putea spune repede – e pasional. Îl inflamează o carte, un eveniment, o iubire, o amintire, ruinele unei cetăţi. Se supune somaţiei. Este mereu supusul unui mesaj mai adânc, invizibil pentru cei care trăiesc freneziile cotidianului, impactul imediatului.
Pentru tânărul Eminescu, spaţiul real devine mereu unul simbolic. E copleşit de istorie – de eroi de demult, de posibilităţi ale devenirii: de şanse şi de neşanse. Geografia eminesciană e, mai degrabă, una simbolică. Muntele, dealul, marea, insula (ş.a.m.d.) pot fi, desigur, căutate sau recunoscute într-o geografie fidelă fiecăruia dintre noi – dar trăiesc, în acelaşi timp, un efect al îndepărtării. Un ciudat Verfremdungseffekt. Fac parte dintr-un pasaj, dintr-un loc de trecere, dintr-un spaţiu în care valorile lui Dincolo devin palpabile. Călătoria îl poartă într-un loc de unde poate vedea mai bine dincolo. Din locul unde a ajuns, poate recunoaşte pagina citită în bibliotecă. Poate să o recunoască – să o valideze.
Descoperim un Eminescu care călătoreşte, dar îşi asumă călătoria cu orgoliul tînărului care este, în fiecare moment al itinerarului său, acasă. E acasă la Blaj, la Timişoara sau la Viena. Dar tot la Blaj, la Viena sau la Timişoara e în străinătate. E Dincolo.
Primul articol pe care Eminescu îl scrie este unul polemic. Este, paradoxal, antimaiorescian. Maiorescu atacase, cu ştiuta lui energie polemică, limba publicaţiilor româneşti din Ungaria, D. Petrino prelungeşte disputa şi scrie un articol împotriva lui Aron Pumnul, iar tînărul de 20 de ani explodează. E posibilă o asemenea infamie? Maiorescu e, într-adevăr, o personalitate importantă, gestul său fusese decisiv în aşezarea valorilor, dar urmaşii săi ce ne fac? Sunt mai degrabă caricaturi:
„După faimoasele Critice, în sine bine scrise (s.n.), ale dlui Maiorescu, trebuia neapărat să iasă la lumină o şcoală a sa de partizani care, minus spiritul de o fineţă feminină şi minus stilul bun şi limpede al dsale, să aibă şi ea aceeaşi ridicare la nivelul secolului 19, acelaşi aer de civilizaţiune şi gravitate cari, din nenorocire sînt numai o mască ce ascunde adeseori numai foarte rău tendinţa cea adevărată şi ambiţiunea personală”. E, poate spune istoricul literar, începutul războiului cu Petrino. Editorii volumului al IX- lea al Operelor presupun că primul articol al lui Eminescu e scris din însărcinarea studenţilor vienezi (Societatea România a studenţilor din Viena ţine şedinţă pe data de 9 nov. 1869 şi hotărăşte să-i răspundă lui Petrino – broşurii sale Puţine cuvinte despre coruperea limbei române din Bucovina) şi fără îndoială că aşa este. Eminescu îi răspunde lui D. Petrino, lovind direct și fără menajamente în autorul broşurii anticiuniste. El, Petrino, nu-i altceva decît caricatura unui aristocrat, titlul său de baron nu-i dă îndreptăţirea unui lider. Mai rău e că aceste caricaturi au titluri de nobleţe. Autoritatea lor nu se desfăşoară sub semnul adevărurilor scrise, ci sub semnul titlului nobiliar:
„Aceste estreme, scrie Eminescu (latinismul cu excesele sale n. n.) au fost condiţionate de însăşi natura lucrului, nu poţi defige mijlocul unei linii pînă cînd nu vei fi aflat punctele ei estreme.”
Judecata lui Eminescu pune, aşadar, sub semnul întrebării nu doar broşura lui Petrino, ci judecata maioresciană. Alecsandri, Maiorescu, junimiştii sunt dincolo de graniţă. Condiţia celui care trăia dincoace era legată de urgenţele unui spaţiu. Ei, latiniştii, aparţineau unui Imperiu care trebuia să-i exprime şi pe ei. Nu se depărtau de popor, ei încearcă să redea poporului valorile uitate, abandonate sau ameninţate de contextele momentului. Nu Maiorescu este aliatul, ci Aron Pumnul, latiniştii, studenţii de la Viena care îi sunt devotaţi maestrului lor. Maiorescu este în altă ţară, în care urgenţele sunt altele.
Care program? Alt articol important este cel publicat de Eminescu în Federaţiunea, nr. 33, 5-17 aprilie 1870, p. 127. Este un articol care are în centrul lui problema dualismului. Românii trec, prin decizia din 20 iunie 1867 a Împăratului, de sub stăpînire imperială sub stăpînire maghiară – Transilvania şi Banatul devin părţi ale Ungariei. În decembrie 1868, Dieta sancţionează legi care decretează că în Ungaria există o singură naţiune, unică şi indivizibilă. Românii, sârbii, croaţii, slovacii, nu mai există. Federaţiunea este (aşa cum arată notele de la pagina 521 a Operelor vol. IX) organul de presă al românilor din Imperiu care luptă pentru federalizarea popoarelor de sub stăpînirea austro-ungară.
„Să ne grăbim dar a ne declara solidari cu naţiunile nemulţumite ale Austriei să păşim la o activitate comună cu ele, căci mîni va fi chiar prea tîrziu, mîni chiar se vor bucura numai aceia de fructele răsturnărei constituţiunei care vor fi ajutat a o răsturna, mîni nu va vrea nimene să primească mîna de înfrăţire a unui popor fără energie… Românii au nenorocirea de a nu avea încredere în puterile lor proprie noi nu ne-am convins încă cum că puterea şi mîntuirea noastră în noi este!”
Profetismul eminescian nu alterează liniştitele demonstraţii – el subliniază doar calitatea unui program politic.
Un articol mai amplu, apărut în Federaţiunea, 4 şi 11 mai 1870, ar merita un comentariu mai amplu: Ecuilibrul. Articolul poate fi taxat la prima vedere de un antimaghiarism visceral. Ce se întîmplase – ce stîrnise reacţiile lui Eminescu?
O simplă retrospectivă istorică ne poate întoarce la anul 1848, cînd românii, popor extra muros în Transilvania, mizaseră pe Împărat. Naţiune de agricultori, tradiţională în sensul adînc al cuvîntului, românii legau ideea imperială de devenirea sacră a lumii. Acvila şi crucea erau una, puterea pământească şi cerească se exprimau prin acelaşi om. Emanciparea maghiară – şi eroii naţionali maghiari, sancţionaţi ca atare de revoluţia de la 1848 – deveneau, pentru români, divinităţi rele. Eroi naţionali ai românilor din Transilvania luptaseră, se sacrificaseră pentru Împărat. Împăratul era Austria, iar Austria era patria lor. Ei trăiau în imperiul lor.
Ceea se întîmplă la 20 iunie 1867 e nu numai o trădare, e o umilire. Românii nu mai fac parte dintr-un imperiu, ei devin supuşii unui popor cu care avuseseră relaţii de adversitate. Pierd, fără luptă, bătăliile de la 1848. Aliatul de atunci îi dă pe mîna duşmanului. Cât de îndreptăţiţi sunt ungurii, se întreabă Eminescu, să ia în stăpînirea lor Transilvania?
Importantă este, pentru înţelegerea vremurilor, şi Notiţă asupra proiectatei întruniri la mormîntul lui Ștefan cel Mare la Putna, din 15 sept. 1870. De ce, prin urmare, tinerii sunt nevoiţi să amîne această întîlnire?
Eminescu arată că războiul la care participează cu spiritul toată lumea civilizată a creat un curent al zilei care anulează orice mişcare cu curent mai pacific. Ce s-ar fi putut întîmpla?
Acestea sunt articolele din 1870. Ar mai trebui adăugat acestora Scrisoarea către Dimitrie Brătianu din 15 august 1871 – textul lui Dimitrie Brătianu saluta serbarea de la Putna. Răspunsul a devenit celebru prin judecata generală:
„Cum la zidirea piramidelor, acelor piedici contra pasurilor vremii, fundamentele cele largi şi întinse purtau deja în ele intenţiunea unei zidiri monumentale care e menită d-a ajunge la o culme, astfel în viaţa unui popor murea generaţiunilor trecute, cari pun fundamentul, conţine deja în ea ideea întregului. Este ascuns în fiecare secol din viața unui popor complesul de cugetări care formează idealul lui, cum în sîmburele de ghindă e cuprinsă ideea stejarului întreg. Și oamenii cei mari ai României nu-i vedem urmărind cu toţii, cu mai multă sau mai puţină claritate, un vis al lor de aur, in esinţă acelaşi la toţi şi în toţi timpii? Crepusculul unui trecut apus aruncă prin întunericul secolilor razele lui cele mai frumoase şi noi, arginţii unei lumi viitoare, nu suntem decît reflesul său.
De aceea, dacă serbarea în memoria lui Ştefan va avea însemnătate, aceea va fi o dovadă mai mult cum că ea a fost cuprinsă în sufletul poporului românesc şi s-a realizat pentru c-a trebuit să se realizeze… E o axiomă a istoriei că tot ce e bine e un rezultat al cugetării generale şi tot ce e rău e productul celei individuale…”