Euro, după douăzeci și cinci de ani

Înainte de crearea euro (1 ianuarie 1999), susținătorii monedei unice europene au spus că aceasta va aduce stabilitate și creștere economică accelerată. Deși a confirmat unele dintre aceste așteptări, euro nu a reușit să ducă la integrarea economică și politică a continentului.

Împlinirea unui sfert de secol de la crearea euro – aniversare care, în România, a trecut neobservată – constituie o bună ocazie pentru evaluarea situației actuale a celui mai mare experiment monetar din istoria modernă.

Crearea euro a dat naștere la numeroase controverse. Confruntați cu mult scepticism – unii comentatori au afirmat chiar că moneda unică va declanșa un război în Europa –, fondatorii Uniunii Economice și Monetare (UEM) și-au imaginat un viitor de stabilitate macroeconomică, bazat pe politica monetară a unei bănci centrale independente și pe un cadru fiscal echilibrat. Reformele structurale, pe care statele membre urmau să le efectueze, erau menite să sporească capacitatea zonei euro de a se adapta la șocuri.

Niciunul dintre aceste scenarii nu s-a materializat. În cei douăzeci și cinci de ani de existență, euro a dovedit o rezistență extraordinară, a făcut față unor provocări majore și a infirmat previziunile că se va prăbuși. Însă, deși moneda unică a împlinit unele așteptări – în special, menținerea stabilității prețurilor în cea mai mare parte a perioadei –, aceasta nu a reușit să stimuleze creșterea economică a Europei și nici să faciliteze integrarea economică și politică deplină a continentului.

Această situație contradictorie se explică în mare măsură prin faptul că unificarea monetară a Europei a fost și este incompletă. După douăzeci și cinci de ani de la adoptarea euro, în pofida unor progrese semnificative, cadrul fiscal și financiar al UEM rămâne subdezvoltat în comparație cu infrastructura sa monetară.

Perioada de la crearea euro și până în prezent poate fi împărțită în patru etape distincte. Prima etapă, din 1999 până în 2008, s-a caracterizat prin creștere economică, inflație și deficite bugetare (pondere în PIB) în jurul procentului de 2%. Aceste evoluții au alimentat optimismul pe care președintele Rezervei Federale SUA, Ben Bernanke, l-a numit „marea moderație”.

În această etapă, au apărut însă o serie de dezechilibre interne, care vor avea consecințe în anii următori. Astfel, convergența ratelor dobânzilor, evidențiată de diferențele foarte mici dintre prețul de cumpărare (ask) și prețul de vânzare (bid) al instrumentelor financiare (spread), a dus la evaluări excesiv de optimiste a situației finanțelor publice ale statelor membre. În plus, condițiile fiscale și monetare laxe au permis guvernelor europene să evite reformele structurale și  măsurile pentru consolidarea sistemelor bancare naționale.

Convergența nominală a ascuns, de asemenea, unele disparități structurale, deoarece capitalul a circulat cu ușurință de la țările UEM bogate spre cele sărace, unde a fost canalizat adesea spre sectoare mai puțin productive, cum ar fi sectorul imobiliar și cel al serviciilor locale (non-tradable goods): electricitate, apă, gospodărie comunală, transport comunal etc. În plus, această alocare suboptimală s-a realizat preponderent prin instrumente financiare inadecvate acestui tip de utilizări, cum ar fi creditele bancare pe termen scurt. În consecință, deși balanțele de plăți curente ale țărilor membre ale zonei euro păreau echilibrate, în relațiile dintre țările membre au apărut dezechilibre importante.

Consecințele crizei financiare globale din 2008, în special descoperirea că Grecia a falsificat datele cu privire la deficitele bugetare și datoria publică, au erodat încrederea între statele membre. Narațiunea predominantă în această perioadă a devenit pericolul hazardului moral (selecției negative) creat de apartenența la UEM și necesitatea ca fiecare țară să-și pună ordine în finanțele publice. Până în momentul în care guvernele din zona euro au dat, în sfârșit, un răspuns – instituirea Mecanismului european de stabilitate (MES), lansarea proiectului Uniunii Bancare, introducerea programului de operațiuni open market și adoptarea de către BCE a măsurilor de relaxare cantitativă (quantitative easing) – se părea că euro este pe cale să se prăbușească.

Momentul hotărâtor în oprirea acestui dezastru a fost declarația din iulie 2012 a președintelui BCE, Mario Draghi, că această instituție va face „tot ce este necesar” pentru a salva euro. Însă, în condițiile în care politica monetară a fost văzută tot mai mult ca fiind „singurul joc din oraș”, structurile economice, financiare și fiscale ale zonei euro au rămas fragmentate.

Etapa a treia a început odată cu declanșarea crizei COVID-19, când situația s-a schimbat radical din multe puncte de vedere. Natura exogenă a șocului pandemic și faptul că nu erau supuși presiunilor electorale au permis liderilor UEM – în frunte cu președintele francez Emmanuel Macron, cancelarul german Angela Merkel și președintele Comisiei Europene Ursula von der Leyen – să formeze un front comun pentru combaterea hazardului moral amintit. UEM a suspendat Pactul de Stabilitate și Creștere, care plafonase anterior deficitele bugetare ale statelor membre la 3% din PIB și a lansat un program de sprijin pentru atenuarea riscurilor de șomaj în situații de urgență și un program de redresare (NextGenerationEU), finanțate ambele prin împrumuturi publice, contractate la nivelul UEM. În plus, BCE a lansat un program de achiziții (de titluri de valoare din sectorul public și privat) de urgență pentru pandemie în valoare de 1,85 miliarde euro (2 miliarde de dolari).

Deși această demonstrație de voință și de acțiune comună la nivelul organismelor și guvernelor europene a calmat piețele, favorizând reluarea creșterii economice în zona euro, noul optimism nu a ținut prea mult. Creșterea inflaționistă globală, alimentată de stimulentele macroeconomice, puternice, implementate de guvernele principalelor țări dezvoltate și de restabilirea lanțurilor de aprovizionare întrerupte de pandemie, a fost exacerbată de șocul prețurilor la energie provocat de invadarea Ucrainei de către Rusia. Deși factorii de decizie europeni au acționat în mod coordonat pentru a reduce dependența UEM de gazul rusesc, ei nu au reușit să dea un răspuns comun la fel de ferm ca amintita inițiativă NextGenerationEU. Confruntate cu creșterea deficitelor bugetare și a datoriei publice și înăsprirea politicii monetare a BCE, țările din UEM au suspendat din nou reforma radicală a zonei euro.

Sfertul de secol care a trecut de la crearea monedei unice europene oferă două învățăminte importante. În primul rând, cadrul instituțional incomplet al UEM s-a dovedit a fi atât costisitor, cât și periculos. Astfel, finalizarea Uniunii Bancare – în special crearea Mecanismului unic de supraveghere (MUS), a Mecanismului unic de rezoluție (MUR) și a Schemelor de garantare a depozitelor (SGD) – este esențială pentru asigurarea stabilității financiare și consolidarea rolului internațional al euro. Prin această prismă, insuccesul recent al Italiei de a ratifica Tratatul MES constituie un regres grav. Finalizarea unificării piețelor de capital este esențială pentru ca Europa să poată face față provocărilor financiare produse de tranziția digitală și de tranziția verde. De aceea, liderii UEM trebuie să găsească un nou echilibru între reducerea riscurilor și partajarea acestora între țările membre, ceea ce nu este posibil decât pe o piață financiară paneuropeană.

În al doilea rând, finalizarea unificării monetare și financiare este esențială pentru protejarea și dezvoltarea principalei realizări de până acum a UEM: piața unică. Situația actuală, în care țările europene aplică fiecare politici industriale naționale, finanțate prin ajutoare de stat, subminează mecanismele esențiale ale pieței unice. Pentru a face față acestei provocări, UEM trebuie să elaboreze și să aplice o politică industrială la nivel european. Această politică ar trebui să conțină, printre altele, creșterea investițiilor transfrontaliere, cu accent pe bunurile publice europene, cum ar fi, de exemplu, dezvoltarea capitalului uman, asigurarea materialelor critice și tranziția verde și tranziția digitală.

După căderea Zidului Berlinului, cancelarul german Helmut Kohl, președintele francez François Mitterrand și președintele Comisiei Europene Jacques Delors, au  transformat în realitate visul unei monede europene unice. În timpul crizei COVID-19, Macron, Merkel și von der Leyen au reușit să depășească unele obstacole aparent insurmontabile și să realizeze un progres istoric în construcția europeană. După douăzeci și cinci de ani de la crearea sa, moneda unică europeană are nevoie din nou de lideri vizionari, care să ducă edificiul european în următoarea sa fază de dezvoltare.