Chiar dacă „adevăratul Banat” era numai în Caraş, Banatul cultural, cel care trebuia să pună în acord „năzuinţele” şi realizările era Timişoara. Strămutare simptomatică: Virgil Birou, Romul Ladea, Ion Stoia-Udrea îşi vor continua acţiunea culturală aici. Acţiunea culturală a lui Stoia-Udrea şi Virgil Birou trebuia să pregătească terenul pentru mişcarea culturală a momentului. Legendarul „trifoi” cărăşan va reprezenta, în Timişoara, fermentul unei mişcări spirituale vii. Conducător al Asociaţiei Scriitorilor din Banat, publicist energic, organizator de expoziţii, Virgil Birou se strămută într-o lume care se defineşte, tot mai des, ca lume a cărţii. Prima sa mare acţiune trebuia să depăşească provincialismul, tradiţionalismul îngust, fără şanse de ieşire în cultura majoră – evident naţională. Dacă antologia lui Stoia-Udrea 11 poeţi bănăţeni (1942) sugera capacitatea unor instituţii de a da viaţă unor idei, Poezia nouă bănăţeană (1944) trebuia să-i afirme pe cei care se vor integra, cu succes, în cultura naţională.
De mare interes este studiul introductiv al lui Virgil Birou, inteligentă şi lipsită de prejudecăţi recapitulare a „problemelor esenţiale” ale literaturii Banatului. Limpeziri este o scurtă istorie a poeziei bănăţene, ceremonioasă (se înregistrează tot), dar necruţătoare. Comentariul nu e ca altădată, mieros, ci operează necesarele excluderi. Dacă literatura locului e încă dependentă de modelul folcloric, poezia folclorizantă nu face o literatură, scrie prefaţatorul, distaţându-se de autori locali ca Mihai Novac, Romul Fabian, Dorian Grozdan, Grigore Popiţi sau Grigore Bugarin. Virgil Birou mai crede că literatura dialectală reprezintă nu o formulă estetică, ci o fundătură: „Opera aceasta puţină şi numai în parte fructuoasă, poate să măgulească anumite ambiţii şi orgolii de ordin local, însă prin artificialitatea ei, prin tendenţiozitate şi prin ermetismul dialectal exagerat, rămâne să demonstreze încă o dată splendidul patriotism bănăţean”.
Subliniiind excepţiile (puţine şi oricum nesemnificative), Virgil Birou analizează, fără false iluzii, cauzele încetei emancipări culturale a Banatului: „Cea dintâi (cauză – n.n.) este de ordin psihologic. După Unire, centrul de greutate al provinciei se mută la Timişoara, care, smulsă aproape 200 de ani românităţii sale… între timp a devenit atât de xenofilă şi de refractară. Aici totul a trebuit să se ia de la început, în timp ce vechile centre culturale bănăţene, Lugojul lui Ion Popovici-Bănăţeanu, al lui Victor Vlad- Delamarina, al lui Brediceanu şi al lui Branişte, Caransebeşul, cu amintirea lui Nicolae Stoica de Haţeg şi a lui Patriciu Dragalina, şi Valea Caraşului, de unde au pornit Paul Iorgovici, Damaschin Bojincă şi Nicolae Tincu-Velea, Oraviţa primului teatru din ţară sunt condamnate la trăirea unui rol subordonat. Se întrerupe astfel o tradiţie culturală care poate duce până la Palia de la Orăştie…”.
Succesul lirismului folclorizant, al poeziei dialectale, dezinteresul pentru integrarea literaturii „bănăţene” între valorile naţionale, lipsa spiritului critic este aruncată de Birou „în spinarea veneticilor” care „dau întâietate preocupărilor de ordin utilitarist”. Venetici nu sunt alogenii, ci chiar „ai noştri”: oltenii, moldovenii, muntenii care s-au fixat în Banat.
Se ascunde în această analiză rece – în această repede ucisă jelanie – şi un început de confesiune. Preşedintele Asociaţiei scriitorilor nu putea să nu consemneze tristeţile confraţilor şi ale înaintaşilor. Şi după ce arată cum absenţa unei instituţii (Universitatea) care ar fi putut să creeze un climat cultural favorabil spiritului critic şi a avut o vină majoră, Virgil Birou declară: „Istoria e de vină şi Geografia. Banatul aproape întotdeauna a trebuit singur să-şi poarte luptele cu duşmanii săi specifici”.
Virgil Birou scrie şi crede că lucrul cel mai important pentru triumful literaturii e un roman al Banatului. Lume fără cer e un roman al Banatului, dar e vorba de… o lume fără cer. O carte care va dispărea… imediat după apariţie. Ultima frază a romanului, apărut în 1948, la Editura Fundaţiei Regale, era un omagiu regelui… care tocmai plecase. Marile speranţe erau în 1945 şi ale lui şi ale învăţăceilor săi. Tinerii vor o literatură nouă, care să reprezinte o lume nouă. Negaţiile nu cruţă nimic: condeiele sunt înfierbântate, procesul celor ce au fost iscă mânii, pamflete, acuzaţii. Oare tradiţiile nu se cer reexaminate? Excesele ar putea fi explicabile fie sub presiunea stângii care vrea puterea, fie evocând clocotul utopizant al junilor, dintr-o dată mesageri ai unei noi lumi. Un Manifest literar (Lupta patriotică, 23 aprilie 1945) demonstrează felul în care ideile timpului îi preocupă acut pe tinerii poeţi: „Ne întoarcem cu toţii din revelaţia marilor clipe din vecinătatea morţii. Mulţi dintre noi au murit frumos. Aşa cum trebuie, cu faţa spre inamic. Ne vroim patria pe care o voim prosperă şi pe care o dorim un imens şantier. Războiului opunem un pacifism şi un umanitarism larg. Să fim români, dar în primul rând să fim oameni./ Vom deschide şi alte orizonturi pentru urmaşii noştri pe care nu-i mai vrem nevropaţi şi victime ale tuturor modelor antiumane şi antisociale. Vom lovi fără milă duşmanii omului! Morţii războaielor cer linişte! (…) Pornim la drum patru. Vom fi din ce în ce mai mulţi. Într-o zi, ne vom întâlni în jurul aceloraşi icoane: Munca, pacea, progres, nu patru, nu patru mii, nu patruzeci de mii, ci toţi oamenii.”
Semnează Pavel P. Bellu, Al. Jebeleanu, Petru Sfetca, Petru Vintilă.
Erau anii marilor speranţe.
Al. Jebeleanu şi Petru Vintilă vor deveni în deceniul următor oficiali ai literaturii, primul, ca şef al Filialei din Timişoara a Uniunii scriitorilor şi redactor-şef al revistei „Scrisul bănăţean”, al doilea, mai harnic, păşind din succes în succes, ca scriitor fruntaş realist-socialist în capitala ţării. Pavel Bellu se va salva la Cluj, Petru Sfetca va merge la Bucureşti şi va face puşcărie. Alexandru Jebeleanu va încerca să facă politică şi va prelua conducerea „Scrisului Bănăţean”, Petru Vintilă se va muta la Bucureşti, va scăpa de închisoare, va scrie conform politicii partidului, are succes, dar nu o dată e mustrat de cei de sus, uneori chiar de mai-marele scriitorilor. Într-un amplu studiu, datând de la începutul anilor 50, studiu reluat în volumul „Probleme ale literaturii noi din R.P.R.”, Mihai Beniuc, liderul vieţii literare, are cuvinte aspre despre încă tânărul scriitor Petru Vintilă: „Sunt însă şi aspecte şi mai dezolante în poezie rezultând din neîndemânatica folosire a cuvintelor. Mă gândesc la urâţenia versurilor, la platitudinea lor, ieşită din împletirea sărăciei de idei cu o limbă lipsită de înmlădierea artistică, de preciziune, în schimb îmbibată de impurităţi:
«Mi-e drag oraşul ăsta ca o pecingine până ieri,
Fiindcă cresc din piatră curată nebănuite puteri», zice poetul Petru Vintilă despre Bucureşti, continuând astfel:
«Ş-apoi drept să-ţi spun, parc-aş fi acasă
În oraşul aista mare cât o plasă».
Petru Vintilă, care se sileşte totuşi să vadă noile realităţi din ţara noastră, lasă muza să-i joace astfel de feste, când bate la noi vântul proaspăt al realismului socialist.
Nimeni nu-şi mai aminteşte de paginile lui Petru Vintilă din acei ani.
Mă bucur că Ediţia Virgil Birou (Virgil Birou, Scrieri II, Drumuri şi popasuri bănăţene, Revoluţia de la 1848 în Caraş, Ediţie critică, text stabilit, studiu introductiv tabel cronologic, notă asupra ediţiei, note, glosar, indici, bibliografie, anexe şi opinii de Gabriela Benga-Ţuţuianu) nu ocoleşte paginile pe care Virgil Birou le-a scris, în vremurile realismului socialist, despre călătoriile conducătorilor de partid şi de stat prin Banat. Cum era onorat Banatul în noile vremuri. Marele scriitor de odinioară nu putea să nu omagieze ţinutul, Banatul său etern.
Excepţionala ediţie a doamnei Gabriela Benga-Ţuţuianu protejează întregul literaturii Banatului.
