Așa ceva nu s-a mai întâmplat în istoria alegerilor noastre pentru Cotroceni: cu aproximativ șase luni înaintea primului scrutin prezidențial, românii încă nu știu cine va fi candidatul celor mai importante partide. Acest lucru este mult mai important decât pare la prima vedere din simplul motiv că, după toate semnele, deocamdată, candidatul la Cotroceni al alianței dintre PSD și PNL va fi Marcel Ciolacu. De ce cred asta? Fiindcă, e limpede, comasarea alegerilor europarlamentare cu cele locale folosește doar PNL-ului. Ceea ce înseamnă că PNL-ul, pentru a nu cădea cu talent la europarlamentare, a fost nevoit să accepte un compromis inacceptabil: candidatul comun la prezidențiale să fie Marcel Ciolacu. O soluție care, în opinia mea, nu va folosi nimănui: votanții liberali nu îl vor vota pe Ciolacu, iar PNL-ul se adânci încă mai mult în umbra PSD-ului.
Așadar, deocamdată nu știm cine va fi propunerea pentru al cincilea Beatles la Cotroceni, ca să mă exprim muzical, dar nu strică un mic remember despre ceilalți patru.
Și, evident, voi începe cu Ion Iliescu, despre care știam cu câțiva ani înainte de 1989 că va fi succesorul lui Ceaușescu. Nu vreau să fac un bilanț și chiar nu știu ce va reţine istoria din lunga prezenţă a lui Ion Iliescu pe scena politică: morții de după fuga lui Ceaușescu, mineriadele, eticheta de „bătrân kaghebist”, pledoaria pentru „democrația originală”, graţierea lui Miron Cozma, izgonirea Regelui sau reconcilierea cu el, intrarea în NATO din timpul mandatului 2000-2004? De fapt, în 1996, din surse foarte fiabile, am aflat cum, aici, la Timișoara, Iliescu a făcut primul pas important pentru intrarea în NATO: a semnat o completare la Acordul Cer Deschis cu Ungaria, ceea ce presupunea să avem garanția că România și Ungaria nu se vor putea ataca niciodată aerian. Cei care au asistat atunci la ceremonia de la Consiliul Județean își amintesc că unul dintre consilieri l-a chemat insistent să vorbească cu cineva important. Persoana care îl aștepta nerăbdător și imperativ era consilierul său mult prea atașat sovieticilor, generalul Vasile Ionel. Care fusese informat că președintele urma să participe la Timișoara doar la deschiderea anului școlar. În fine, nu vreau nici să îl apăr, nici să îi găsesc circumstanțe atenuante, dar trebuie amintite și astea. Adică nu numai că morții de după fuga lui Ceaușescu arată limpede că e vinovat pentru crime.
Despre succesorul său la Palatul Cotroceni, Emil Constantinescu, lumea ar trebui să își amintească o formulă care a făcut carieră și, din păcate, adevărată: „Am fost învins de servicii!”. Dar, dați-mi voie să observ că, în timp ce Emil Constantinescu a fost învins de servicii, tot mai mult cred că acum serviciile nu mai e nevoie să învingă președinții. Ci pun președinții, prim-miniștrii, miniștrii etc. etc. În percepția mea, dl Constantinescu a fost un personaj izolat complet, trist, ezitant, un anticomunist de operetă, iar recent, eșuat în diverse sinecuri ridicole cum ar fi Institutul Levantului. În plus, a avut neșansa unei coaliții cu un comportament infantil și, între alți colaboratori, și neșansa unui prim-ministru ridicol, cum a fost Radu Vasile. Care, după 2000, a avut tupeul/nesimțirea de a scrie într-o carte de memorii, Cursă pe contrasens, că ex-locatarul Cotroceniului ar fi cerut Armatei să tragă în mineri. Ar fi fost interesant de aflat cam ce făcea în unele momente ale mineriadei posesorul acelei lungi unghii de la degetul mic…
Fără îndoială că în istoria politică prea recentă a României nu s-a scris nici un studiu serios cu titlul Influenţa glandelor lacrimale asupra electoratului. Sigur că deja v-aţi prins că titlul se referă la mult comentatul plâns al lui Traian Băsescu la retragerea lui Stolojan în octombrie 2004 din funcția de candidat la prezidențiale din partea alianței D.A., Dreptate și Adevăr, cea dintre PNL și PDL. În cele două mandate, Băsescu a fost o mână forte, un crocodil din care toți infrecventabilii au încercat să muște, inclusiv să îl suspende, un golan cu golanii, pierzător în relațiile cu femeile (inclusiv cu fiica sa), dar, în opinia mea, după el rămân două lucruri de anvergură: condamnarea oficială a comunismului și Institutul Cultural Român. Mai pe înțeles spus, cred că, în primul mandat, Traian Băsescu a fost cel mai important președinte al României. Cu toate derapajele stridente, inclusiv atacurile la adresa regelui Mihai, cu toate greșelile și trădările față de oamenii buni care i-au fost în preajmă. Dar cea mai gravă consecință, da, consecință, a lui Băsescu a fost crearea USL, care a produs și actuala periculoasă confuzie dintre dreapta și stânga.
De fapt, Băsescu este imaginea inversată a lui Klaus Iohannis. Băsescu a fost un președinte jucător, implicat, polemic, tranșant, uneori la limita atributelor sale, dar a fost un președinte prezent. Președintele Iohannis, în schimb, a fost retras până la limita insuportabilului (pe pistele de schi, mai ales) și, după câte îmi amintesc, singurele momente de glorie ale sale au fost discursul din SUA și o ieșire alături de protestatari. Probabil că, fără tragedia de la Colectiv, realegerea sa ar fi fost mult mai puțin sigură. În mod evident, a fost, este un președinte care s-a sprijinit pe servicii, dar și pe armată, iar asta s-a văzut și în sprijinul acordat lui Gabriel Oprea și, mai ales, în propulsarea lui Hellvig în fruntea SRI. Și, evident, în propulsarea generalului Nicolae Ciucă în fruntea PNL. A gafat grav atunci când s-a exprimat total nepoliticos și despre UDMR, și despre PSD.
Despre controversatul turneu în Africa și apartamentul renovat cu milioane de euro ce pare a i se pregăti, nu mai e nimic de spus. E, pur și simplu, penibil.