Comportamentul câinilor

Câinele domestic al zilelor noastre (Canis familiaris) reprezintă una dintre cele 38 de specii ale familiei Canidae. Acestea constituie un grup de prădători cu o anumită înrudire biologică, care au evoluat divergent din alţi prădători, cu milioane de ani în urmă. Familia Canidae include lupul (Canis lupus), vulpea (Vulpes vulpes, Alopex lagopus), coiotul (Canis latrans), câinele sălbatic african (Lycaeon pictus) şi câteva specii de şacal, cum ar fi şacalul auriu (Canis aureus).

Oamenii de știință consideră că la originea raselor actuale de câini se află diverse subspecii de lup (lupul nordic cenuşiu, micul lup arab de deşert, lupul Sian cu labe albe şi lupul chinezesc), dar nu este exclus nici rolul şacalului auriu. 

Resturi fosile de lup, cu vârste de peste 100.000 de ani, au fost descoperite alături de fosile ale hominizilor primitivi. Ar fi posibil ca predecesorul oamenilor să fi vânat lupi ca sursă de hrană sau pentru a se înveşmânta cu blana acestora. Se presupune că puii rămaşi izolaţi să fi fost mai apoi prinși şi crescuţi de Homo sapiens, iar cei care s-au putut adapta au rămas în compania oamenilor. Aceste animale ar fi fost predecesorii celor din care, după nenumărate generaţii, au luat naştere câinii domestici. Primul câine domestic, aşa cum a putut fi reconstituit din fosilele cu vârste de peste 14.000 de ani, prezintă o conformaţie puţin diferită faţă de cea a lupilor, fiind mai mic şi având botul mai scurt.

Primele tipuri mai importante de câine modern s-au găsit în desene, fresce şi alte forme de artă care datează de acum 3.000-4.000 de ani. 

Văzul unui câine este în general inferior celui uman; omul vede culori şi depistează contururi statice, dar nu poate observa detaliile. Câinii percep foarte bine obiectele care se mişcă şi pot observa o mână care se mişcă şi de la un kilometru distanţă. Având mai mulţi receptori pe retină, aceştia permit câinelui să aibă o vedere nocturnă mai bună decât a omului. Câinii sunt foarte receptivi la mişcări bruşte sau neobişnuite, drept pentru care sunt folosiţi de multe ori drept câini utilitari şi de ghidare. Câmpul vizual al câinilor acoperă 250-270º, comparativ cu al omului, care acoperă aproximativ 140º. Viziunea binoculară variază foarte mult, de la un individ la altul, în funcţie de rasă şi cât de lateral sunt orientaţi ochii; de exemplu, Pekinezul sau Bull Terrierul au o viziune binoculară de aproximativ 85º, iar Greyhun-ul, de aproximativ 75º. Mai departe, măsura în care un câine are o vedere periferică depinde de conformaţia craniului. Un baleaj vizual în retină este necesar pentru viziunea periferică, dar acesta dispare la rasele la care craniul este scurt, cum sunt animalele din rasa Pug.

Studii recente au dovedit faptul că, în lumină puternică, câinii pot decela culorile ce se află între albastru şi galben în spectrul color şi, din această cauză, pot fi consideraţi dicromi. De altfel, câinii nu pot distinge culorile roşu și portocaliu deoarece, doar o mică parte din celulele cu conuri sunt sensibile pentru această lungime de undă.

Spectrul vizual al câinelui poate fi văzut în două forme: violet şi albastru, violet ceea ce este văzut ca şi albastru şi galben verzui cu galben sau roşu, care este văzut ca galben. Din această cauză, câinii nu văd paleta de culori galben – verde, dar în schimb pot distinge mai bine decât omul diferitele nuanţe de gri.

Vederea nocturnă este ajutată de un strat de celule reflectorizante. Pragul minim de detectare al luminii este de aproximativ de trei ori mai  mic la câine decât la om, fapt ce îl face pe câine să poată detecta de trei ori mai bine lumina de joasă intensitate.

Căţeluşii au probleme în identificarea obiectelor până la vârsta de patru luni, când se stabileşte maturitatea vizuală.

Mirosul este simţul predominant la câine şi poate face diferenţa între compoziţii complexe de substanţe odorizante. Câinele are aproximativ 220 de milioane de receptori, pe când omul are doar 5 milioane. Câinii pot fi antrenaţi cu uşurinţă pentru a selecta obiecte asociate cu un om şi pot fi folosiţi pentru a găsi urmele unui anumit om, deşi această urmă poate fi mult influenţată de temperatură, umiditate, vânt sau vechime.

Comunicarea olfactivă este bazată pe semnale chimice. Acestea pot fi legate de fecalele şi urina cu care lupii şi o parte din câini îşi marchează teritoriul. În plus, mirosurile corporale produse de glandele pielii, plasate mai ales în zona feţei, cozii şi regiunii anale sunt folosite în contactul direct inter-individual. Funcţia comunicativă exactă a glandelor pielii nu este cunoscută. Când doi câini se acceptă reciproc şi se salută, ei se ating iniţial cu boturile, iar apoi se miros în regiunea posterioară a corpului, pentru o recunoaştere completă. Chiar şi recunoaşterea omului se face preponderent prin miros şi mai puţin prin văz.

Prin miros, câinele reperează uşor urma vânatului, la aceasta contribuind glandele odorifere de la nivelul membrelor, care conţin acizi organici (mai ales acid butiric). Câinii agreează mirosul de acid butiric şi alte mirosuri care sunt neplăcute pentru om. Vara, substanţele odorante se evaporă mai repede, iar urma dispare după câteva ore. Prin inspiraţie şi expiraţie rapidă şi repetată (adulmecare), este favorizată trecerea unei cantităţi mai mari de substanţe odorante prin cavităţile nazale, spre celulele senzoriale olfactive.

Auzul este puternic dezvoltat, iar câinii pot detecta sunete mult mai înalte decât poate urechea umană. Copiii pot detecta sunete de până la 20Hz, iar câinii pot auzi sunete cu o frecvenţă de 35Hz, cu o limită superioară de aproximativ 100Hz. Această capacitate le permite câinilor să detecteze sunetele făcute de şoareci în vizuină sau de lilieci în aer. Ei deosebesc cuvintele, tonalitatea şi nuanţele în vocea omului, pe care le memorează în procesul de învăţare (dresaj).

Câinii au un vast repertoriu de semnale vocale cum ar fi lătratul, mârâitul, schelălăitul, urlatul şi hârâitul. Cele mai multe semnale vocale pot avea înţelesuri diferite, după situaţia în care sunt exprimate. Cu toate acestea, mârâitul este folosit întotdeauna ca semnal de avertizare şi ameninţare, iar schelălăitul apare în atitudini de apărare sau ca răspuns la durere. Câinii par a urla cu precădere când sunt lăsaţi singuri, aşa că urlatul poate fi interpretat ca semnal exprimând nevoia de contact social. Lătratul este de foarte multe feluri şi serveşte atât pentru comunicarea în cadrul speciei, cât şi pentru exprimarea sonoră a bucuriei sau a durerii. Adeseori, câinii se solidarizează prin lătrat, iar la sat, uneori, mai ales noaptea, lătratul începe într-o parte a satului şi apoi se extinde în tot satul.  

Dresajul se bazează pe învăţare prin condiţionare şi pedeapsă. Prin dresaj, pot fi corectate 60-80% din problemele de comportament. 

Câine relaxat

Câine atent

Câine supus

Limbajul corporal

Lupii şi câinii adoptă multe posturi vizuale comune, legate în special de dominare, agresivitate sau frică. Postura individului, poziţiile urechilor, gurii şi buzelor, gradul de deschidere al ochilor şi poziţia cozii reflectă starea emoţională a animalului.

De exemplu, urechile ciulite (erecte) denotă o stare de alertă, în timp ce urechile lăsate spre înapoi şi lipite de cap arată o stare de frică şi supunere. Datul din coadă indică surescitare emoţională, bucurie; o coadă ridicată sugerează atenţie, vigilenţă; o coadă lăsată este un semn de supunere, iar coada între picioare arată frică. Buzele trase înapoi relevă perceperea unei ameninţări. Un câine dominant va avea o poziţie ridicată cu capul sus şi urechile drepte, pe când un individ în poziţie de subordonare va avea capul, coada şi întreaga poziţie a corpului lăsate, iar urechile culcate înspre înapoi.

Când agresiunea creşte în intensitate, atât individul dominant cât şi cel supus îşi vor retrage buzele şi-şi vor arăta colţii, în timp ce la nivelul centurilor scapulare se va putea observa un grad de piloerecţie. Cu toate acestea, atât postura corpului, cât şi poziţia urechilor variază în funcţie de gradul ierarhic al individului în cadrul grupului. Individul dominant va face să pară cât mai mare posibil şi-şi va ridica coada, în timp ce individul subordonat adoptă o postură joasă, cu coada lăsată şi urechile spre înapoi.

Ochii au, de asemenea, o funcţie comunicativă majoră: contactul vizual direct între un lup dominant şi unul subordonat, în cadrul unui grup stabil, va fi adesea suficient pentru ca individul de rang inferior să se retragă, adoptând postura de individ dominat. Între câinii dominanţi care nu se cunosc, contactul vizual direct poate promova o confruntare deschisă.

Când un individ subordonat iniţiază un contact cu un individ dominant, el îşi coboară poziţia corpului, îşi mişcă activ coada aflată în poziţie lăsată în jos şi îşi freacă botul de buzele animalului dominant, în acelaşi mod în care puii de lup stimulează mama să le regurgiteze mâncare.

În comparaţie cu alte specii, văzul la câine este mai slab şi joacă un rol redus în orientare. Câinele vede bine numai până la aproximativ 10 metri. Când este chemat de stăpân de la o distanţă mai mare, el se orientează după auz şi miros şi fuge „orbeşte” pe direcţia de unde a perceput vocea. În schimb, câinele sesizează uşor obiectele în mişcare, până la o distanţă de 300 metri. Din acest motiv, adeseori câinii aleargă după ţintele mişcătoare (bicicletă, maşină etc.) care le trezesc instinctul de vânătoare, ţinta fiind adeseori abandonată după apropiere. 

Un copil care observă un câine şi fuge are toate şansele să fie muşcat sau cel puţin speriat din cauza lătratului şi a urmăririi, până dincolo de perimetrul teritoriului pe care câinele l-a identificat (adeseori şi marcat prin urinare) că îi aparţine. Se recomandă aşadar ca omul să nu fugă de câine, ci mai degrabă să-i vorbească, pentru a fi perceput, identificat şi înţeles.