Pentru Alex Ştefănescu In memoriam
După apariţia „Geografiei literaturii române”, întrebările despre activitatea mea de istoric literar au început să se înmulţească, aşa că sunt nevoit să adaug cuvenitele explicaţii: Am început să scriu recenzii din anii 60 ai secolului trecut, din 1972 pânâ în 2012 am publicat „cronică literară” săptămânal, apoi lunar în revista „Orizont”, publicaţie a Uniunii Scriitorilor care apărea – apare – la Timişoara. În anii 1970 – 72 Sorin Titel era la Timişoara, D.R. Popescu la Cluj, George Bălăiţă la Bacău, cu succese care îi îndemnau să se îndrepte spre Bucureşti. Dar ei rămâneau, prin romanele lor, în Banat, în Ardeal, în Moldova. Se întorceau „acasă” după ce trecuseră prin aventura onirismului, a noului roman, după întâlnirile cu Proust, Faulkner, Joyce. Sau Dostoievski, Gogol.
Se întorceau între amintirile lor de acasă.
N-aş putea să afirm că pornesc de la ideea că Secolul XX a fost al unui nou sistem de semne. Dar… parcă aşa ar fi. Şi onirismul şi noul roman şi Kafka şi Joyce şi Musil vor altă întâlnire cu literatura. Supra-realismul goneşte ”realismul” de la întâlnirile cu adevărul. Adevărul palpabil. Avangarda ne vorbeşte altfel. Dar artele plastice? Picasso, Klee, Mondrian au alte culori şi alte linii. Şi culorile şi liniile lor ne vorbesc altfel. Dar sinteza lui Paul Ardenne, „Extreme. Estetica limitei depăşite” nu vorbeşte altfel despre încercările de „dincolo”? Cum şi de ce depăşim limita? Geografia literară s-ar vrea şi o replică la „Plato`s Ghost The moderniss Transformations of Mathematics” de Jeremy Gray, care vrea să arate că toate artele se subţiază – se „abstractizează” şi devin semne. Matematice. Le urcă pe cerul semnelor. „Geografia” coboară cărţile noastre pe pământ. Cărţile sunt ale noastre. O geografie literară a României nu ar însemna abandonarea criteriilor care au stat până acum la realizarea Istoriilor literare fundamentale. Nu ar presupune înlocuirea principiului estetic, esenţial pentru Maiorescu, Lovinescu, Negoiţescu, Manolescu, cu unul provizoriu, menit să alfabetizeze funcţionarii judeţeni, setoşi de ilustrare locală.
Ceea ce nu înseamnă că nu vrem să fixăm o istorie alternativă a literaturii, în care să citim cu folos aşezarea spaţială a temelor, obsesiilor, proiectelor. Nu vom înţelege literatura română dacă vom fi mereu cu ochii către capitalele marilor culturi, complexaţi de lipsa de notorietate a scriitorilor noştri. Nici
dacă aveam cinci premii Nobel cultura română nu ar fi fost mai bine cunoscută decât este. Nu ar fi interesat mai mult decât
interesează acum. Ultimele secole, cu despărţirile de Imperiul otoman, de cel ţarist, de cel Austro-Ungar, au închis istoricul literar (dar şi comparatistul) în bunkerul spaimelor naţionale. Şi în pivniţele autoculpabilizării, parcă din ce în ce mai întunecoase. Dacă ne uităm prin jur, vom vedea că studiile de (mare) succes realizate de vecinii noştri sunt departe de a stărui asupra „vinei naţionale”. Nici Maria Todorova, nici Barbara Jelavich, nici alţi autori ai cărţilor devenite celebre în Statele Unite sau în capitalele culturale ale lumii, nu insistă cu indicibilă voluptate asupra statutului marginal al naţiunii lor. Ele vor să informeze, să aducă la cunoştinţă. Fiindcă înainte de a fi bune sau rele, paradisiace sau infernale, aceste spaţii ale culturii trebuie cartografiate. Scriu cu mândrie despre autorii din ţările lor, fără a numi interferenţele… necesare. Există graniţe care ne despart? Cum ne despart graniţele, cum ne întâlnim între noi dincolo de hotare? Prima mea carte, «La umbra cărţilor în floare» (1975) se oprea şi asupra cărţilor din Banat; «Imediata noastră apropiere», volumul al doilea (1989) şi «Istoria secretă a literaturii române» se opreau asupra literaturilor Europei Centrale. Erau literaturile de lângă noi – se intersectau cu ale noastre. Făceau parte din ele. La insistenţele lui Mircea Mihăieş, am fondat cu Adriana Babeţi şi cu studenţii noştri grupul «A treia Europă», o Fundaţie care urma să definească spaţiul cultural – geografia literară – a Europei Centrale. Şi de Est. Era o temă la ordinea zilei. Cu ea se încheie, scriam noi, secolul XX al culturii. Al literaturii. Am cooptat cercetători din Statele Unite, Franţa, Polonia, Ungaria, care au scris mereu despre culturile/literaturile Europei Centrale. «A treia Europă» a tradus cărţile teoretice, romanele, istoriile acestui spaţiu, geografia şi interferenţele lui.
Găsesc, în cartea lui Gheorghe Jurma, „Scriitori din Banat” Editura Tim, Reşiţa, un articol despre mine din 1997. „Cu trei decenii în urmă, Cornel Ungureanu promitea o «geografie literară». Iată, acum acest proiect se împlineşte deopotrivă prin cărţile vizând acest teritoriu, cât şi prin cărţile de istorie literară şi cele de literatură semnate de Cornel Ungureanu. Studiind Banatul, el n-a ajuns la partizanatul localismului îngust, ci dimpotrivă, s-a deschis către literatura central-europenă”.
În numărul 1-2/2007, revista „Paradigma” publică o „Dezbatere”: „Recenta abordare interdisciplinară a lui Cornel Ungureanu reprezintă cea mai punctuală cercetare «geografică» a literaturii noastre, căutând să ofere soluţii diversificate în contextul dilematic al globalizării culturale. Pornind de la această serioasă iniţiativă critică, propunem câteva interogaţii posibile asupra necesităţii teritorializării literare”.
La „Dezbatere”, cu păreri pro sau contra geografiei literare participă Lăcrămioara Berechet, Ştefan Borbely, Paul Cernat, Dumitru Chioaru, Bogdan Creţu, Simona Grazia Dima, Horia Dulvac, Mihai Ene, Florin Mihăilescu, Mircea Muthu, Antonio Pătraş, Irina Petraş, Luca Piţu, George Popescu, Constantin Pricop, Adrian Dinu Rachieru.
În „Orizont”, în mai 1988, am lansat dezbaterea «Există o Geografie literară», la care au participat Eugen Simion şi numeroase prezenţe ale «actualităţii literare».
Şi am mai adăuga cărţile Andreei Răsuceanu despre Geografia literară a Bucureştilor, scrise după ani de studii privind geografia literară. Ar mai fi trebuit să adug pagini despre Deleuse – despre munca sa împreună cu psihanalistul Guattari, care îl ajută să pună la punct conceptul de cartografie, care articulează o logică empiristă a «relaţiilor exterioare».
A cartografia înseamnă pentru Deleuse «o activitate vitală» – nu încă «o geografie literară» care se naşte – sau ar trebui să se nască – în umbra istoriei literaturii. E o altă «istorie a literaturii».
În 2023 am considerat să reiau volumul meu de „Geografie literară” – primul volum -, după ce am publicat «Geografia literară» la Editura Universităţii de Vest în 2002, «Geografia literaturii române, azi. Muntenia» , Editura Paralela 45. 2003., «Petre Stoica şi recucerirea Europei Centrale». Cei care au citit – şi au scris – despre acestea mi-au reproşat compartimentări, care li s-au părut ciudate, fără să aştepte volumul al doilea al «Geografiei…», în curs de apariţie, volum în care mă ocup de Ardeal, Banat, Maramureş.
La ultima întâlnire cu Alex Ştefănescu i-am promis că primul exemplar al „Geografiei literare” o să i-l trimit lui, aşa după cum mi-a promis el că «Istoria literaturii române contemporane 1941 – 2000», ediţia a doua, primul exemplar – mi-l trimite mie. L-am sunat, i-am cerut adresa, el mi-a răspuns că nu mai poate citi aşezat la masă, doar la calculator, aşezat în pat. Aş putea să i-l trimit prin e-mail. Şi despre cei din Bucovina şi despre cei din Basarabia scrisese mult şi bine… Îl văd la televizor, era el. Ascult radio, dau telefon unui prieten. Da, prietenul nostru Alex a murit…
Aşa că nu va mai exista ediţia a doua, nu vor mai fi corecturi.
Am mai primit un e-mail de la Nicolae Grigore Mărăşanu, despre care am scris o secţiune în Geografia literară, primul volum. „Am fost la Editura Academiei, am luat ultimul volum al «Geografiei…», nu mai aveau nici unul în depozit, i-am rugat să scoată ediţia a doua”.
Îmi recitesc „Geografia…”, încheiată în 2022. Câte cărţi au apărut între timp? Câte cărţi despre acestea? Câte Istorii ale literaturii? De ce ar fi necesară Ediţia a doua ?
N-o vor scrie, mai bine, alţii?…