Cum se aproprie decembrie, se înmulțesc zicerile despre revouluția din Decembrie ‘89. A fost sau n-a fost revoluție? Sigur, neîndoielnic, a fost. Cel puțin în decembrie ‘89 a fost. A fost confiscată Revoluția din decembrie de un grup condus de Ion Iliescu?
Se poate răspunde afirmativ la această întrebare. Dar lovitura de stat e mai greu de acceptat.
Mai degrabă s-ar putea vorbi de capturarea revoluției treptat, aș zice din mineriadă în mineriadă.
S-ar putea vorbi de spiritul revoluției, de o scală a pierderii virtuților revoluției.
Spre exemplu, pentru trăitorii Revoluției de pe străzile marilor orașe: Timișoara, Arad, Reșița, Cluj-Napoca, Iași, Sibiu, Brașov, continuând cu Bucureștiul, e foarte greu să uite ecoul acelor clipe unice.
Cum să uiți strigătele care au spart cerul în seara lui 16 decembrie 1989 din Piața Maria, din fața Prefecturii și prin toate cartierele Timișoarei.
„Li-ber-ta-te! Li-ber-ta-te! Vrem alegeri libere! Vrem televiziune liberă! Jos Ceaușescu!’’, care s-au transformat în „Români, veniți cu noi!’’, „Azi în Timișoara, mâine-n toată țara!’’ culminând cu „Libertate te iubim, ori învingem, ori murim!’’.
Bolta cerului se spărgea în 16 decembrie și în 17 decembrie de corul oamenilor, care se adăugau mereu, după întreruperea circulației tramvaielor de către Ion Monoran și Daniel Zăgănescu.
Eu îl consider cel mai important moment al zilei de 16 decembrie 1989, pentru că în circa două are Piața Maria a crescut de la câteva sute de protestatari la câteva zeci de mii (între 30.000 și 40.000).
Curajul lor nu a avut la bază o ideologie, iar zilele următoare au fost cele mai expresive și dense ale Revoluției timișorene.
Morții și răniții Revoluției vor fi mereu martori tăcuți sau vii ai Revoluției.
Martori, care sunt acoperiți acum de vârtejul conferințelor,comunicărilor științifice, bune și ele în lipsă de altceva. Memorialul Revoluției, condus discreționar de un revoluționar cu ghilimele, cum sunt o grămadă, a devenit un „institut’’ de cercetare și mai puțin o instituție vie, în care să ne întâlnim cu eroii revoluției de la Timișoara.
De vină sunt și asociațiile de revoluționari prea multe și prea tăcute, în frunte cu Asociația „17 decembrie 1989’’ a răniților și a urmașilor celor decedați în timpul Revoluției.
loc adecvat, cel mai mult de la o catedră improvizată, iar sensul ei moral, în care să se evidențieze curajul românilor, din toate provinciile românești, de cele mai multe ori este estompat.
A vorbi despre Revoluție înseamnă azi, la 35 de ani de la victoria ei, mai degrabă a vorbi despre uitarea ei.
