În 2 aprilie 1971 Anișoara Odeanu venise la Timişoara pentru o întâlnire cu cititorii. Nu avea puţini, unii o ştiau încă din tinereţea ei lugojeană, alţii, prieteni ai tatălui, credeau că e încă la Bucureşti. Şi a venit la Timişoara săşi lanseze ultima carte. I-am luat un intrerviu lung despre prietenii ei din anii 30, despre Camil Petrescu şi Mircea Eliade, despre cărţile ei de odinioară şi despre cărţile ei de acum – de ce nu mai apar. Mi-a scris şi i-am publicat, sub pseudonim, părerile. În 1972 scriitoare a murit – la o zi după moartea soţului ei. S-a sinucis? În 1973 l-am întâlnit în Bucureşti pe Eugen Jebeleanu şi i-am amintit de fotografiile ei – ale lor – de odinioară. Mi-a spus că i-a scris că e foarte bolnavă, că nu mai vede.
Că are cancer. Nu crede că s-a sinucis. În toate romanele ei, personajul ”care o exprimă” se sinucide, i-am spus. Nu…nu, în toate romanele sale personajele au poftă de viaţă. Depinde cum le citeşti.
N-am considerat necesar să public interviul sub forma lui din 2 aprilie. Şi am scris o prefaţă – un studiu introductiv – la reeditatea primelor ei romane. Dar am păstrat această scrisoare: ”12 aprilie 1971 / Stimate domnule Ungureanu/ Am încercat să vă telefonez la “Orizont”, dar n-a răspuns numărul, probabil luni diminaţa nu sunt ore de redacţie. Voiam să vă rog ca, în cazul când n-aţi dat încă interviul la maşină, să nu-l mai daţi, ci numai întrebările Dvs. Pentru a vă scuti timpul deoarece răspunsurile au un stil cu totul nemulţumitor care mă obligă să le refac în întregime.
Aceastra din cauză că nu am exerciţiul verbal al unei exprimări mai subtile, deci, în cazul de faţă, pentru reuşita interviului, – mai adecvate./ Ţin să vă asigur că formulând răspunsurile în scris le voi imprima acel aer, absolut necesar în asemenea cazuri, de oportunitate verbală, şi vi le voi trimite sau vi le voi aduce în timpul neceasar./ cu deosebită stimă, Anişoara Odeanu/ Adresa mea Doina Crivătz, str. Kogălniceanu, Io ap. 5, Lugoj.” Și o Scrisoare către prietena ei Cella Serghi, din martie 1936: ”Nu mai scriu. Sunt aproape de sfârșit.
Scriu dezolant – nu sunt mulțumită deloc, cred că am să termin romanul până plec, dar am să-l las să-l refac când mă întorc, ca sămi dau seama mai bine de el când îl recitesc. Cine știe, voi avea motive să mă preocupe mai mult. Acum n-am avut nici un stimulent.
Nu găsesc interesant nimic din tot ce s-a petrecut până acum cu mine, a scris-o mult mai bine Mircea Eliade în Întoarcerea din Rai și Sebastian în De două mii de ani. Iscălesc toate părerile lui Camil Petrescu, în rest. Ce mai pot să spun eu în afară de asta? Nimic Cella, crede-mă, nu pot să-mi fac iluzii…Că am iubit? O spun toate femeile în romanele lor.
Că am fost părăsită? A scris-o destul de bine H. Y. Stahl. Singurătate? Toți oamenii care gândesc sunt singuri (…) Că am să mor și n-are să mai rămână nimic în urma mea? Dacă trăiește un Camil Petrescu, un Mircea Eliade – nu mai e nevoie de mine, nu mai pot să contribui cu nimic la nimic, cum mai mult îi face rău unei fete oarecare să semene cu o stea celebră.” În romanul ”Călător din noaptea de ajun” eroina încearcă să se sinucidă fiindcă nu e iubită, fiindcă nu mai are rost să scrie. Dacă există și scriu Camil Petrescu și Mircea Eliade, ce rost are să mai scriu eu ? Da, Anișoara Odeanu s-a sinucis la 60 de ani. Ca și Virginia Woolf.…
Și a rămas întrebarea la care voi încerca să răspund, și eu, altă dată : ”S-a sinucis Anișoara Odeanu ?