Ediţia a XLVIII-a a Festivalului Internaţional „Timişoara Muzicală” se încheie, la Filarmonica „Banatul”, cu un concert simfonic, vineri 31 mai, care va fi dirijat de maestrul David Niemann. În program, Concertul nr.1 în si bemol major, op.23, pentru pian şi orchestră de Piotr Ilici Ceaikovski şi Dansurile simfonice op.45, de Serghei Rahmaninov.
Capodoperă nu numai în creaţia lui Ceaikovski, dar şi în ansamblul concertelor pentru pian din istoria genului, concertul a fost început la sfârşitul anului 1874 şi terminat în februarie 1875. La fel ca şi în cazul altor concerte instrumentale, cel căruia i-a fost dedicat iniţial nu a meritat această onoare, plângându-se atât că nu este valoros, cât şi că este prea greu de abordat, adică de necântat. Acest Nicolai Rubinstein, un pianist foarte bun şi talentat, a regretat mai târziu această pripeală în a aprecia concertul, dar era prea târziu. Ceaikovski a schimbat dedicaţia pentru Hans Von Bülow, care a fost fericit să-l prezinte în premieră, fapt ce reiese din scrisoarea entuziastă trimisă compozitorului.
Este de menţionat că tonalitatea minoră din titlu ne poate induce în eroare, deoarece lucrarea este luminoasă şi optimistă, cu un început triumfal. De altfel, majoritatea temelor sunt pronunţat majore; suntem departe de melancolia şi pesimismul ce l-au marcat pe Ceaikovski la apusul vieţii. Solista concertului de vineri va fi pianista Alexandra Dariescu.
După pauză vom asculta ultima compoziţie a lui Serghei Rahmaninov, „Dansuri simfonice” op. 45, lucrare audiată de timişoreni în premieră în 2004. Compozitorul, care se afla de mulţi ani stabilit în America, făgăduise marelui dirijor Eugene Ormandy o lucrare pe care acesta să o interpreteze la pupitrul orchestrei Philadelphia, orchestră pe care o aprecia în mod deosebit. Chiar la final încă nu era decis cum să o cheme: Dansuri fantastice, simplu Dansuri, sau Dansuri simfonice. Luând în considerare că era aproape de finalul vieţii, putem considera că această ultimă creaţie are părţi cu adevărat nostalgice pentru Rusia pe care o părăsise demult, dar pe de altă parte întâlnim în rest o extraordinară vigoare, o vitalitate ritmică deosebită. Intensitatea dinamică ne duce pe alocuri spre un peisaj spiritual destul de macabru, pentru ca în ultima parte, motivul său preferat, pe care-l întâlnim şi în alte lucrări, Dies Irae, să celebreze victoria binelui asupra răului şi să înţelegem mai bine cuvintele scrise pe ultima pagină a manuscrisului: Îţi mulţumesc Ţie, Doamne. Lucrarea a fost compusă iniţial pentru două piane, varianta orchestrală fiind realizată în 1940. Această versiune este bineînţeles mult mai colorată şi dramatică pentru că Rahmaninov ştia să folosească aparatul orchestral, în mod special acum, spre final, când devenise foarte meticulos în a distribui rolurile tuturor instrumentelor. La o săptămână de la moartea sa, în martie 1943, a sosit o scrisoare trimisă de la Moscova, semnată de 11 dintre marii muzicieni ruşi, în care erau relatate pregătirile ce i se făceau cu ocazia apropiatei sale aniversări de 70 de ani. O scrisoare de reapropiere, împăcare şi recunoaştere a valorii. Era prea târziu! Această apreciere devenită postumă este valabilă şi azi. Noi vom asculta ultimul act al testamentului său muzical — Dansurile simfonice.
