Medicii români au intrat în politică destul de brusc. După ce câţiva ani după 1990 au stat „la cutie“, unii neobişnuiţi cu acest fenomen iar alţii, poate, considerând că „datul din coate“ e sub demnitatea lor, ei au realizat, dintr-odată, că, dacă nu se implică ei, riscă să fie conduşi de alţii, consideraţi inferiori. A fost, practic, semnalul. Imediat după aceea, elita de intelectuali de care vorbim a început să pătrundă în politică. Barierele fuseseră rupte. Abdicând chiar de la unele principii, doctorii şi-au spus că „aşa nu se mai poate“, că trebuie schimbat ceva. Mai întâi în domeniul lor, apoi şi în celelalte. S-au înscris în partide, au candidat la început prin consiliile locale, au candidat la primării (uneori cu scandal, așa cum avem un exemplu recent, acela al doctorului Cătălin Cîrstoiu, la București) apoi în cele judeţene, la deputăţie, au pătruns, cum s-ar spune, în politica mare. Sigur, nu toţi, mulţi au rămas, poate vrând, poate nevrând, la profesie, dar unii au reuşit să escaladeze rapid scara ierarhică a politicii.
Prestigiul de care se bucurau în societate, inteligenţa multora dintre ei, structura interioară şi exterioară organizată, eficienţa, capacitatea de a lua decizii rapide, i-a transformat rapid în actori politici importanţi. Poziţiile politice din partide şi-au arătat apoi şi primele roade: au ocupat funcţii de conducere în domeniile şi instituţiile lor, parfumul puterii, captivant pentru orice tip de personalitate, a început să adie. Astfel, a mai apărut un argument, în afara celui profesional. Cel politic. Dar şi zânzania. Luptele pentru putere. Schimbările din funcţii pe criterii politice, şi nu neapărat profesionale, au început să doară. Dar medicii, structuri adaptabile, s-au obişnuit şi cu asta. Au acceptat, nu-i aşa?, jocul politic. Şi au început să-l facă bine, unii dintre ei. S-au impus în posturi care implicau decizii grele, le-au dus bine la capăt. Au realizat lucruri pe care poate alt tip de oameni de decizie nu le-ar fi putut realiza.
Dar au căzut şi ei victime, tot politicii. Nu toţi liderii din sănătate sunt astăzi medici. Supremaţia celor cu jurământul lui Hypocrat s-a fisurat în ultimii ani. O bună parte din lumea medicală a acceptat şi propuneri ale „nemedicilor”, însă. Dar schimbările directorilor de instituţii medicale au început să provoace cutremure, seisme dureroase de orgoliu profesional, moral, intelectual, cum vreţi. E partea întunecatã a politicii, al cărei cupe amare au înghiţit-o cu noduri, medicii ajunşi pe acest tărâm. Dar, unii doctori se întorc la „uneltele“ lor şi asta-i face de apreciat. Renunţă de bunăvoie la funcţiile politice, pentru a se putea întoarce la viaţa medicalã. Aleg profesia lor de o viaţă, şi acest lucru îi face să aibă caracter. Numai că nu toţi o fac din profesionalism, ci, iertată-ne fie această aserţiune, şi din interes. Meseria de medic poate fi foarte bănoasă, de multe ori şi, cu siguranţă stabilă. Pe când pentru politică trebuie să ai stomac…
