În literatura economică, există concepții diferite cu privire la modul de funcționare a economiei de piață, la intervenția statului în acest tip de economie și la relația acestui sistem economic cu egalitatea. O primă concepție este că economia de piață funcționează ca un joc cu sumă nulă, în care orice câștig al unui participant provine din pierderea suferită de alt participant. Deși, în lumea contemporană, există foarte multă bogăție, incomparabil mai multă decât în oricare altă epocă istorică, inegalitatea în repartiția acesteia arată că averile acumulate de indivizii din vârful societății își au originea în paupertatea celor de la baza piramidei sociale. Această concepție este susținută nu numai de către anticapitaliștii mai vechi sau mai noi din România, ci și de către unii prestigioși economiști contemporani, de inspirație keynesiană sau marxistă, cum ar fi, de exemplu, J. Stiglitz, P. Krugman, Th. Piketty etc.
Această concepție ignoră însă factorul producție. Dacă volumul producției crește, avuția socială crește și ea și nu este neapărat necesar ca câștigul unei persoane să provină din pierderea altei persoane. Aceasta nu înseamnă, desigur, că un individ nu se poate îmbogăți pe seama altuia, de exemplu, furându-i bunurile, ci doar că creșterea inegalității în sine nu constituie o dovadă că cineva a fost jefuit, exploatat, înșelat etc. Înseamnă doar că economia de piață nu funcționează ca un joc cu sumă nulă.
Ca urmare, inegalitatea nu trebuie confundată cu sărăcia. Faptul că România este țara cu cel mai mare procentaj al celor cu risc de sărăcie și excluziune socială din UE este adevărat, însă trebuie spus, pe de altă parte, că procentajul respectiv s-a redus pe măsură ce economia de piață a început să funcționeze și să-și arate roadele: acest procent a fost 47% în 2007, anul intrării în UE, iar apoi a coborât la 40,3% în 2014, 38,9% în 2018, 36,3% în 2019, 35,8% în 2020, 21,2%, în 2021 și 34,4% în 2023. Inegalitatea economică este perfect compatibilă, deci, cu creșterea generală a bunăstării, iar creșterea inegalității este perfect compatibilă cu o societate în care cea mai mare parte a membrilor trăiesc mai bine ca în trecut. Dacă veniturile celor mai săraci cetățeni români s-ar dubla, iar veniturile celor mai bogați s-ar tripla, inegalitatea ar crește dramatic, dar fiecare cetățean ar fi mai bogat ca înainte și, probabil, ar trăi mai bine. Inegalitatea se referă la diferențe, nu la privațiune, iar diferențele în sine nu sunt cu nimic suspecte sau contestabile.
A doua concepție este că bogăția este creată de societate în ansamblul său și, deci, trebuie împărțită în mod echitabil. Deși conceptul de „avuție națională” este încetățenit de mult timp în știința economică, fiind introdus încă de A. Smith (1723-1790), acesta este un concept vag și greu de măsurat. Oricum, în pofida denumirii sale, avuția nu aparține națiunii, nici măcar în cazul în care este declarată „proprietate a întregului popor”, ca în comunism, ci indivizilor care o dețin, o folosesc și dispun asupra ei. Căci, încă din dreptul roman, proprietatea adevărată este: jus utendi, jus fruendi și jus abutendi. Deoarece, în economia de piață, proprietatea este reală, nu o ficțiune propagandistică, avuția „națională” se compune din bunuri și din alte lucruri de valoare (brevete, invenții, mărci etc.), create de anumiți indivizi (lucrând adesea împreună în grupuri) și aparține, de fapt și de drept, anumitor persoane. Ea nu este acordată de societate ca act de caritate, ci este produsă și comercializată de către oamenii care o creează. Pentru a o „distribui” și „redistribui”, societatea trebuie mai întâi să-i deposedeze pe oameni de bunurile pe care ei le-au produs.
Ambele concepții amintite implică o atitudine critică față de inegalitatea economică. Dacă bogăția este o mărime fixă, ori este creată de „societate în ansamblu”, înseamnă că idealul este egalitatea economică, iar abaterile de la acest ideal sunt prima facie nejustificate. Însă, dacă bogăția este creată de indivizi, nu există nici un motiv ca ei să fie egali din punct de vedere economic. Indivizii care alcătuiesc societatea sunt evident inegali din mai toate punctele de vedere: înălțime, forță, inteligență, frumusețe, cumpătare, ambiție, etica muncii, caracter moral etc. Aceste deosebiri implică în mod necesar inegalitatea condiției lor economice și nu există nici un motiv ca această inegalitate să fie privită cu îngrijorare sau ostilitate. Dacă bogăția este produsă de către oameni, nu există nici un motiv pentru a crede că egalitatea economică este un ideal sau că inegalitatea economică necesită o justificare specială. Dimpotrivă, inegalitatea este inevitabilă, deoarece este produsă în mod obiectiv de economia de piață.
Analiza de mai sus nu sugerează că diferențele de productivitate ale indivizilor constituie singura cauză a inegalității lor economice. Inegalitatea economică poate proveni și din nedreptate. De aceea, pentru a judeca inegalitatea, este necesară identificarea clară a câștigătorilor, perdanților și cauzelor sale.
A spune că cineva își „câștigă” venitul înseamnă că el produce bunurile a căror vânzare îi aduce venitul respectiv. Într-o economie bazată pe proprietatea privată, diviziunea muncii și schimbul liber de mărfuri, veniturile indivizilor sunt contraprestația obținută de ei pentru o prestație realizată în virtutea unor contracte încheiate cu alți indivizi, în funcție de condițiile pieței; fiecare om obține de la alți oameni, pentru contribuția sa, o cantitate de bani sau de bunuri care depinde de valoarea pe care ceilalți membri ai societății o atribuie contribuției sale. Aceste relații sunt întemeiate pe cunoscutele principii din dreptul roman: do ut des; do ut facias; facio ut des; facto ut facias.
Expresiile juridice de mai sus – vechi de peste două mii de ani – sintetizează morala economiei de piață. În acest tip de economie, fiecare individ primește, pentru ceea ce vinde sau ceea ce face, ceva ce partenerul său consideră a fi valoarea bunului sau a serviciului pe care el îl oferă pe piață. Ca urmare, sintagma „justiție socială” nu are nici o semnificație reală, chiar dacă se presupune că politicienii paternaliști au cele mai bune intenții posibile. „Justiția socială” este un miraj. Căci, piața nu recompensează un merit ipotetic. Ea nu are o funcție morală, ci una economică: piața face ca produsele să ajungă în mâinile celor care doresc să le aibă și au posibilitatea să le plătească, oferind în schimb bani, ori alte bunuri sau servicii. Mecanismul prin care piața îndeplinește acest rol este efectuarea liberă de tranzacții cu bunuri sau servicii: aceste tranzacții constituie modalitatea prin care un individ se arată capabil să ofere altor indivizi un bun sau un serviciu pe care aceștia din urmă îl consideră suficient de util, astfel încât să fie dispuși să plătească vânzătorului un anumit preț pentru a dobândi bunul sau serviciul respectiv. Existența unui asemenea mecanism este esențială pentru o societate mare, deoarece, într-o asemenea societate, spre deosebire de comunitățile umane mici (familii, sate, echipe de muncă etc.) nu există nici o modalitate „obiectivă” sau „științifică” de măsurare a „adevăratului merit”, „adevăratei valori” sau „adevăratei nevoi” a unui individ sau a anumitor grupuri de indivizi. Toate aceste elemente sunt rezultatul aprecierii personale a fiecărui membru al societății.
Indiferent de proveniența sa („greaua moștenire a epocii comuniste”, privatizarea și celelalte transformări instituționale de după căderea comunismului, funcționarea însăși a economiei de piață), inegalitatea economică este inerentă economiei de piață. În acest tip de economie, inegalitatea economică, creată de forțele cererii și ofertei, care determină prețurile și formarea veniturilor, poate fi totuși atenuată, deși egalitatea este discutabilă sub aspectul utilității sale publice și a mijloacelor de realizare a sa. În general, nu inegalitatea economică este însă cea care trebuie combătută, ci sărăcia. Iar cea mai bună cale de eradicare a sărăciei este creșterea economică pe care economia de piață o generează, desigur, dacă funcționarea sa normală nu este împiedicată prin ingerințele statului.
O asemenea ingerință este redistribuirea averilor și veniturilor prin mijloace politice de spoliere a unor indivizi și de căpătuire a altora. Această intervenție a statului nu doar că încurajează lenea și „vânarea de rente”, ci este și imposibil de realizat într-o societate de oameni liberi, în care factorii de producție și bunurile de consum sunt proprietate privată, iar „naționalizarea” lor este considerată de societate nedreaptă și imorală. Într-o astfel de lume, egalitatea privită ca „drept” asupra anumitor bunuri sau servicii nu se poate justifica decât în anumite condiții și doar pentru persoanele care nu au capacitatea de a obține ele însele bunurile sau serviciile necesare pentru satisfacerea nevoilor lor primare (minori, bătrâni, invalizi etc.).
Omul care aspiră la împlinirea de sine este întotdeauna nemulțumit. A nega tensiunea între „a avea” și „a fi” înseamnă a nega natura umană, cu toate că marii maeștri spirituali au făcut din opoziția dintre aceste două propensiuni o temă centrală a sistemelor lor de gândire. Sentimentul de nemulțumire și dorința de îmbunătățire a condiției proprii au însoțit tot timpul umanitatea în căutarea umanității sale, i-a apropiat pe oameni de ținta lor, dar i-a și separat în privința căilor pe care le-au ales și le-au urmat pentru a se împlini ca oameni. Raritatea bunurilor, insatisfacția de a nu le avea și speranța de a le dobândi sunt trăsături comune ale condiției umane. Însă această egalitate ontologică nu se poate traduce în nici un caz printr-o egală condiție materială sau intelectuală, deoarece esența naturii umane este ca fiecare om să fie unic, individual, incomparabil și irepetabil.
Urmărirea țelului propriu nu se poate face decât în libertate. Egalitatea economică este ceva ce se merită, se câștigă, mai degrabă decât se dăruiește de alții. Ea nu este statică, nu este cantitativă și nu este niciodată realizată. Ea se exprimă prin capacitatea fiecărui om de a progresa demn, de a merge către țelul său, care nu este al altuia și nici al societății din care face parte.
După cum a spus recent întreprinzătorul, scriitorul şi activistul israelo-american Y. Brook („In Pursuit of Wealth: The Moral Case for Finance”, New York: Ayn Rand Institute Press, 2017), inegalitatea nu este o eroare a capitalismului, ci o caracteristică a sa. Dacă inegalitatea între oameni este rezultatul interacțiunilor lor voluntare, ea trebuie elogiată; dacă oamenii sunt liberi să înființeze întreprinderi și să realizeze beneficii, îmbunătățindu-și astfel propria viață ca urmare a comerțului voluntar cu alți oameni, ei trebuie felicitați, nu condamnați. Căci, furnizând altora bunuri și servicii, deoarece speră să realizeze un profit, indivizii liberi și laborioși sunt indispensabili progresului societății. După cum scria în 1859 J. St. Mill („Despre libertate”, Humanitas, p. 207): „Nici un lucru realmente mare nu se poate realiza cu oameni mici”.
