Acad. Ion Pop, între ore româneşti şi ore franceze
Poetul, încă nu academician, a plecat de acasă, din acel Maramureş al unei fabuloase geografii, într-o cetate a cărţilor. La Cluj. Recapitulările de la începutul anilor şaizeci, cu adversităţile numite de critic, se liniştesc mai târziu. Se liniştesc, după ce profesorul şi-a scris cărţile despre poezie şi despre poeţi, despre admirabilii cu care s-a întâlnit el, cititorul de poezie. Despre scriitorii avangardei. După ce le-a citit literele despre viaţă şi trecere. „Litere şi albine” e un admirabil poem al inocenţei, al scrisului şi al împăcărilor. Iată imaginea învăţăcelului: „Adolescent, licean, în zile însorite de mai/ întors de la oraş în livada bunicilor, /obişnuiam să mă urc /într-un măr înflorit,/ cu o carte în mână. Şi să las să se-amestece/ /printre plenuri de aur/Litere şi albine.//Alcătuiau/ în jurul meu un cerc în care/ nu mai ştiam/ al cui e zumzetul, a cui lumina/./ Iar eu eram exact în centrul lui”. Dintre sutele de pagini care au fost consacrate poeziei lui Ion Pop, aleg din introducerea la monumentalul volum „Ferestre”, (Editura Şcoala ardeleană, 2001): „Ion Pop e un poet în continuă urcare. Nu ştiu cum, pentru că poezia lui are o unitate de nedesfăcut, o constanţă atitudinală aproape lineară şi înseşi temele nu doar că au un fel de redundanţă obsesională (nu doar cele personale), dar se şi grupează parcă de la sine într-o suită confesivă tot mai accentuat centrată pe arpegiul melancoliei existenţiale. Deşi a trecut printr-un şoc, nu există o ruptură propriu-zisă a traseului, ci doar imponderabile – dar decisive – mutaţii de accent şi de nuanţă. Un contemplativ – <> e locul privilegiat al dialogului cu lumea, se vede şi din titlul acestui volum…”.
Ion Pop este unul dintre constructorii de seamă pe care i-a avut şi îi are cultura română. Nu şi-a arogat niciodată titlul de „întemeietor” al grupării Echinox. Întemeietori (va spune/scrie de câte ori are ocazia) au fost alţii: el a fost ales ca să garanteze seriozitatea revistei şi a grupării. Debutase cu „Propuneri pentru o fântână” în 1966, era un tânăr de succes – făcea parte din desantul clujean al lui Ion Alexandru, Augustin Buzura, Ana Blandiana, tineri scriitori care puteau schimba faţa literaturii române. Şi,
fără îndoială, au schimbat-o. Se număra şi printre tinerele speranţe ale istoriei/criticii literare, era universitar de performanţă. În această epocă a destinderii, era una dintre speranţele Clujului universitar, dar şi ale oraşului în curs de întinerire. Poeţii revistei „Echinox. Antologie (1968-2003) Vol. I” fac parte dintr-un epos echinoxist. Proiectul, ne lămureşte în prefaţă autorul, e mai vechi şi se baza pe acelaşi demers solidar… şi eroic. Între precizările preliminare aflăm că „… o primă versiune a acestei culegeri fusese pregătită încă în urmă cu două decenii, adică imediat după ce, în vara anului 1983, <> aflată atunci în fruntea revistei, adică Marian Papahagi, Ion Vartic şi subsemnatul, fusese destituită din înalte ordine de partid. Voisem atunci, să facem un bilanţ, înainte de predarea ştafetei… Dactilogramele acelui proiect au rămas să se îngălbenească, însă, în sertarele <> şi ale mele, amânate de la an la an… Cele două-trei vârste literare pe care le ilustrează, în solidaritate cu mişcarea naţională şi scrisul echinoxist pot fi, iată, mai bine marcate…”.
Ion Pop aminteşte de fericitele vremi dar şi de şansa de de adăuga, celor aproape 80 de poeţi prezenţi în antologie, mulţi alţii: revista a supravieţuit cutremurelor, trăieşte, e vie.
Un critic de direcţie
Există în literatura română de azi un triunghi „magic”: Nicolae Manolescu (decedat în 23 martie – n.r.), Mircea Martin, Ion Pop. Sunt critici literari care au condus cenacluri, au format scriitori importanţi, au dat liber unor direcţii culturale, au scris cărţi fundamentale despre literatura română de azi, au condus publicaţii definitorii pentru devenirea şi impasurile scrisului contemporan. Dacă este să scriem despre Ion Pop – şi despre el scriem aici, fiindcă el exprimă, ca şi profesorul său, Mircea Zaciu, Nordul –, să scriem că a început ca poet şi îşi trăieşte vocaţia de poet. Poate chiar în război cu cărţile de veghe. Bine zicea Gheorghe Grigurcu: „Poezia sa e intenţional antilivrescă.
Biblioteca şi catedra apar contrabalansate de tendinţa unei eliberări, de o respiraţie sufletească spontană, de o, am zice, gimnastică a spiritului ce-şi extinde musculatura după îndelung păstratele poziţii fixe, inconfortabile, la care s-a supus. Sătul de carte, poetul îşi ia faţă de ea distanţa unei deriziuni”. Observaţii subtile, care ne obligă să scriem că numita „contrabalansare” e senină, plină de tandreţe: nu-i războinică, resentimentară, hrănită din furii lirice acute. Nu-mi amintesc de vreun pamflet, de vreo negaţie arborescentă scrisă/rostită de Ion Pop. Poate că ar trebui să nuanţăm „intenţionalul” numit mai sus, apelând la una dintre poeziile din volumul de debut al poetului, „Albastru care rămâne”:
„De-acum cerul se va lăsa mai jos,/ vom intra iarăşi din vârful din nord/ ce cutreieră vechile lăzi de zestre/ rupând fâşii din hainele de nuntă ale bătrânilor,/ bandajându-le negrele răni mai noi”. Şi, în final:
„Mai repede-o să moară această parte a noastră/ şi dintre toate va fi cea mai vie/ vom fi asemenea unei mânăstiri zugrăvite/ce mai păstrează chipuri doar pe ceilalţi pereţi//Pe-acesta va rămâne doar albastrul,/platoşa noastră dăruită, smulsă,/rugată-n preajma vântului din nord”. Poziţiile inconfortabile nu sunt doar cele care îl confiscă în interiorul bibliotecii, sunt cele care îl îndepărtează de acel „nord al bătrânilor”.
„Ore franceze” I (1973 – 1977) şi II ( 1981 – 2001) sunt dialogurile lui Ion Pop cu cei mai mari critici, teoreticieni din Franţa şi din lume.
„După aproape cinzeci de ani de la iniţierea acestor dialoguri, puse sub titlul de <>”, scrie Ion Pop în prefaţa la ediţia din 1994 a „Orelor franceze”, am crezut că poate fi interesantă lectura acestor şaizeci de convorbiri de la Paris şi din Elveţia francofonă cu elita intelectuală europeană”, ca să adauge: „M-am despărţit, aşadar, pentru vreo patru ani, de minunaţii mei prieteni de la Echinox”.
Sunt în aceste „convorbiri” pagini memorabile şi despre Brâncuşi, Eugen Ionescu, Cioran, Eliade, despre marii români aflaţi în trecere prin Paris sau prin lume.
Şaizeci de convorbiri cu exponenţii elitei europene, care ne amintesc de una dintre personalităţile culturii române de azi, academicianul Ion Pop.
