Geografia literară a României. Zoe Dumitrescu-Bușulenga, azi

Unul dintre marii profesori din învăţământul universitar, excepţional student al lui Tudor Vianu, a fost Zoe Dumitrescu Buşulenga. Alex. Ştefănescu, în amintirile sale, scrie că a fost salvat de la închisoare datorită mărturiilor eminentei profesoare. A fost, după ianuarie 1990, marginalizată? Trebuie să începem prin a sublinia buna relaţie a profesoarei Zoe Dumitrescu-Buşulenga cu Universitatea „1 Decembrie 1918” şi îndeosebi cu Facultatea de litere de la Alba Iulia. E necesar să subliniem acest lucru, fiindcă existenţa postdecembristă a profesoarei a fost legată de experienţe definitorii pentru înţelegerea vieţii literare, culturale şi spirituale. „Maestru paideic” din anii cincizeci, de la începutul anilor şaizeci, Zoe Dumitrescu-Buşulenga a crezut în tinerii creatori, în elevii săi, în discipolii săi, în cărturarii de mâine cu o vocaţie specială. Eminentul pedagog a trăit dramatic momentul decembrie 1989, când o seamă dintre foştii ei studenţi, colaboratori, discipoli (probabil) au dezlănţuit în mass-media adevărate campanii împotriva ei. „Maestrul paideic” a trăit în 1990 o experienţă importantă pentru devenirea sa spirituală. Felul în care Zoe Dumitrescu-Buşulenga devine Maica Benedicta a fost comentat de o seamă de apropiaţi ai „maestrului paideic”, dar şi de cei retraşi, alături de ea, sub semnul  asumării valorilor spirituale.

Al treilea moment important ce se cuvine a fi pus în valoare e alegerea Putnei ca loc de odihnă veşnică. Mormântul de la Putna al Maicii Benedicta, al profesoarei Zoe Dumitrescu-Buşulenga a activat o formulă culturală nouă: Colocviile de la Putna, ajunse anul acesta  la a noua ediţie, încearcă o sinteză culturală, sub semnul unui loc definitoriu pentru istoria şi cultura românească. Sunt organizate de  Dan Hăulică, cel care trăise experienţe speciale la revista Secolul XX, într-un moment în care globalizarea culturii cerea un fel de a înţelege scrisul, plastica, relaţiile literare, culturale, spirituale. După experienţa de la UNESCO, Dan Hăulică  şi-a asumat organizarea Colocviilor, sub modelul trasat de Zoe Dumitrescu-Buşulenga, autoarea unor studii definitorii despre valorile naţionale şi universale definite de Eminescu şi de alţi scriitori români. Participarea unor profesori de la Alba Iulia, a unora dintre cei care o întâlniseră chiar la Alba Iulia pe Zoe Dumitrescu-Buşulenga (într-un moment de cumpănă pentru academician, pentru profesor, Universitatea „1 Decembrie 1918” îi va decerna titlul „Doctor Honoris Causa”) ne ajută să înţelegem de ce Silviu Constantin Mihăilă aparţine unui moment al înţelegerii unui timp al scrisului şi al culturii. E foarte firesc ca să înceapă cartea cu un capitol bine intitulat (şi excelent întocmit) Zoe Dumitrescu-Buşulenga, viaţa, sub semnul destinului ales. Un al doilea capitol, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, exeget al lui Eminescu încearcă, după colocviile de la Putna consacrate lui Mihai Eminescu, să sublinieze felul în care profesoara realizează o cale nouă în înţelegerea lui Eminescu. Mihăilă subliniază, pe drept cuvânt, felul în care profesoara a introdus în exegeza lui Eminescu felul în care omul religios Eminescu transfigurează câteva texte fundamentale, poetice sau prozastice. Aş fi insistat şi asupra felului în care exegeza profesoarei se desparte de modelele oficiale ale anilor 60 sau chiar de felul în care unii tineri critici, de real talent, îl înţeleg, la începutul anilor 60, pe Eminescu. Mustrările care vin din Gazeta literară (semnate chiar de critici de talent ca Lucian Raicu) indică noul mod de a-l înţelege pe Eminescu. Aş remarca foarte buna mişcare a doctorandului în spaţiul eminescian – există o secţiune remarcabilă consacrată, zice  doctorandul, „de la iubirea curtenească la iubirea mistică”. Insula lui Euthanasius e văzută ca „prag de trecere”. Excelentă mi se pare şi analiza Cezarei, în care e abordată o (altă) cale nouă: incantaţiile „alterităţii” ar putea deschide căi noi către înţelegerea prozei eminesciene. Comentatorul studiază, fidel, incursiunile profesoarei în cultura română (un capitol incitant este dedicat lui Ion Creangă) şi în cultura universală. Dedică ample capitole memorialisticii, studiilor despre Renaştere, publicisticii, intermedierii.

  Tema cercetării ar fi o „lectură nouă a operei”, lectură importantă, cu precizarea că nu toate lecturile de până acum ale operei ar fi fost lovite de o ambiguitate, de o incoerenţă datorate întinderii operei, pe de alta, contextelor politice, ideologice. „Era necesară, numaidecât, o reevaluare critică, estetică şi contextuală care să clarifice, astfel, statutul omului de cultură într-o ierarhie a criticii literare româneşti şi, desigur, să restituie mutaţiile şi configuraţiile dezideratelor sale scriitoriceşti”. Domnul Mihăilă nu ezită a anunţa posibilele îndreptări pe care încearcă să le facă în lucrarea sa:

   „De aceea, scopul cercetării noastre a fost de a pleda, pe de o parte, pentru o revizitare teoretico-conceptuală a traseelor stabilite de studile sale, iar pe de altă parte, de a contura profilul complex al unui cărturar cu afinităţi intelectuale rasate: altfel spus, am urmărit convertirea (dedublarea, dubla asumare) maestrului paideic în omul  kairotic.

Miza lucrării şi a noii înţelegeri a profesoarei şi a călugăriţei ar fi  devenirea operei sub semnul convertirii. Felul în care „convertirea” modelează scrisul, profesiunea cărturarului. Secolul XX al politicii, al culturii, al vieţii spirituale a cunoscut convertiri decisive pentru înţelegerea lui. De la Stalin la Rene Guenon şi de la Mihail Avramescu la Nicolae Steinhardt putem descoperi un şir de modele ale convertirii şi ale „omului kairotic”. Domnul Mihăilă evită comparaţiile prea largi şi rămâne alături de o operă, de un profesor şi de un călugăr care definesc un timp al valorilor naţionale şi spirituale. Nu putem să nu subliniem efortul îndelungat al dlui Mihăilă, capacitatea de a fi alături de Zoe Dumitrescu-Buşulenga /Maica Benedicta. A fost participant fidel la numitele Colocvii de la Putna: i-a interogat pe participanţii la Colocvii, le-a luat interviuri cu privire la dialogul lor cu profesoara Zoe Dumitrescu-Buşulenga sau cu Maica Benedicta. Fără îndoială că aici poate fi numit şi modelul profesoarei Diana Câmpan, apropiată a marelui cărturar Zoe Dumitrescu-Buşulenga, care şi-a elaborat remarcabilele studii despre A.E. Bakonsky în paralel cu interviuri luate cunoscuţilor, colegilor, bunilor prieteni ai marelui scriitor.

Excepţionale mi se par Anexele. Calendarul activităţilor desfăşurate în perioada de directorat la Academia di Romania din Roma este o premieră, cel puţin dacă privim istoria Academiei di Romania, instituţie importantă pentru înţelegerea culturii române moderne. Citabile ar fi convorbirile şi interviurile academicienei Zoe Dumitrescu-Buşulenga şi ale Maicii Benedicta, dar deosebit de importante – emoţionante – sunt scrisorile către Silviu Mihăilă. Sunt documente esenţiale pentru felul în care Maica Benedicta înţelege lumea de mâine: încrederea ei în tinerii cărturari demni de marile speranţe.

Cercetarea dlui Silviu Mihăilă mi se pare importantă prin felul în care se apropie de o operă încă puţin studiată şi de o personalitate fundamentală, decisivă pentru evoluţia culturii române. Felul în care pătrunde în intimitatea unei opere, dificilă prin întinderea şi prin diversitatea ei, vorbeşte despre excelenţa unei pregătiri şi despre iniţiativele curajoase ale unei lucrări importante.