În câteva zile, adică în 15 ianuarie, îl vom aniversa pe Eminescu, așa cum facem în fiecare an: formal, bombastic, lipsit de imaginație, scremut. De fapt, dacă stau și mă gândesc bine, Eminescu e unul dintre foarte puținele noastre costume de gală, care, atunci când îl îmbrăcăm, ne vine strâmb, fals, aiurea, nepotrivit. Exact cum le vin costumele scumpe, de firmă, mult prea rapid îmbogățiților parveniți, autohtoni.
Cam așa mi se pare că se întâmplă de Ziua Culturii Naționale și, trebuie să recunosc, am resimțit o asemenea inadecvare la Eminescu dintotdeauna. Și înainte de 1989, și după, în anii democrației. Fiindcă, în fiecare 15 ianuarie, în loc să celebrăm împlinirea cu adevărat mirifică a cuvântului nostru în Poezie, am ales, cu de la noi putere, să celebrăm un Mai Mult decât un Poet. Un zeu!
Ciudată eroare de situare, continui să cred. Fiindcă, repet, aniversându-l pe Eminescu, celebrăm intrarea limbii române într-o plăsmuire poetică atât de înaltă, încât, iată, la peste 130 de ani de la dispariția lui, piscul rămâne mereu neatins. Or, iertată-mi fie impolitețea, care dintre diriguitorii noștri contemporani înțeleg cu toată ființa lor uluitoarea ascensiune sau coborâre a Poetului dincolo de fruntariile limbii? Și, ca să nu dau vina doar pe clasa conducătoare, prea mâhnit mă întreb câți români se (mai) înfioară la citirea sau la auzul poeziei eminesciene? Dați-mi voie să fiu nu sceptic, ci tot mai sceptic și să observ că, odată cu dispariția romanțelor, versurile eminesciene coborâte în arena gustului public au dispărut și ele.
Ca să înțeleagă, așadar, și publicul indiferent la poezie și iubitor de gazon „cum stă treaba” cu Eminescu, am să scriu de îndată aici că miracolul apariției sale, din neant, pe terenul literelor românești ar putea fi comparat cu intrarea, la pauză, în teren, a unui Messi, Ronaldo, Pele. Într-un meci de liga a treia. (În treacăt fie spus, comparația cu Messi e cea mai potrivită, fiindcă Eminescu nu era mai înalt de 1,65 m!). Fiindcă, probabil, așa, minunea se înțelege mult mai ușor decât dacă aș fi constatat ce distanță cosmică e între ceea ce scria mai vârstnicul Alecsandri și o strofă din Luceafărul, de pildă: „Căci unde-ajunge nu-i hotar/ Nici ochi spre a cunoaște/Iar vremea-ncearcă în zadar/Din hăuri a se naște”! Sau, ca să citez un distih, mai puțin cunoscut cititorului obișnuit, ce dă seama despre curgerea armonioasă a cuvântului: „Căci perdelele de-o parte, când le dai, și în odaie/Luna varsă peste toate voluptoasa ei văpaie” (Scrisoarea I).
Așadar, mi se pare de la sine înțeles că nu se poate duce postumitatea unui Poet, a Poetului, în spațiul public fără riscul unor simplificări, al unor vulgarizări, chiar fără riscul unor neînțelegeri ce sunt de neocolit. Iar reflexul firesc de a da consistență unanimă celebrării lui Eminescu a fost de a-l transforma dintr-un om cu inerente slăbiciuni și erori într-un personaj mitologic. Într-un „om deplin al culturii române”, după expresia lui Constantin Noica. Care, tocmai printr-o asemenea hiperbolizare, a devenit o autoritate și dincolo de poezie. Mai ales în gazetărie sau în politică. Sau, ca să fiu mai nuanțat, a sfârșit prin a fi perceput ca o autoritate, în ciuda precauțiilor și a scepticismului manifestate de criticii și istoricii noștri literari. Ceea ce însă nu s-a petrecut și cu mișcările politice extremiste și xenofobe care nu obosesc să scrâșnească versuri din Doina („Cine-a îndrăgii străinii/Mânca-i-ar inima cânii!”), să amintească pagini antisemite și articole politice publicate în „Timpul”, uitând contextul vremii, uitând că ziarul era conservator și că, practic, Eminescu era un publicist de casă; uitând că liberalii erau, atunci, „roșii”, adică de stânga, și nu aveau aproape nimic comun cu ideologia de azi. Ba chiar făcându-se că nu văd ce „naivități” romantice scria, de pildă, despre țărani:
„Ţăranii, singura clasă pozitivă. Ne mai rămâne o singură clasă pozitivă, pe al cărei spate trăim cu toţii – ţăranul român. Să vedem acum, cum ne silim din răsputeri de a o nimici, şi pe aceasta, cum am nimicit pe celelalte, şi împreună cu ea statul şi naţiunea. Să nu uităm un lucru – toată activitatea unei societăţi omeneşti e mai mult ori mai puţin o activitate de lux; numai una nu: producerea brută care reprezintă trebuinţele fundamentale ale omului. Omul, în starea sa firească, are trebuinţe de puţine lucruri: mâncarea, locuinţa, îmbrăcămintea. Aceste pentru existenţa personală. De aceea, o naţie trebuie să îngrijească de clasele care produc obiectele ce corespund acestor trebuinţe”.
Fără nuanțe și, mai ales, fără contextualizări, toate cele de mai sus ar putea face din Eminescu un antieuropean perfect. Mai mult decât atât — un anti-democrat și un adept al soluțiilor de forță. Fiindcă ce altceva poți crede atunci când citești ce scria, în anul 1879, în „Timpul”:
„Partidele, la noi, nu sunt partide de principii, ci de interese personale. Cauza acestei organizări stricte e interesul bănesc, nu comunitatea de idei, organizare egală cu aceea a partidei ilustre Mafia şi Camorra, care miroase de departe a puşcărie.”
Evident, că a fost un profet! Sau că noi, românii, nu ne-am schimbat?
