Textele despre Ovidiu Cotruş sunt puţine, şi, cu puţine excepţii, postume. Revista Orizont a încercat să-i consacre o pagină în februarie 1976, când scriitorul împlinea 50 de ani, dar cenzura s-a opus cu îndârjire. Receptarea operei lui Ovidiu Cotruş începe aşadar cu şirul de necrologuri care s-au scris la moartea lui. Cel mai important dintre ele este semnat de Monica Lovinescu:
„A existat vreodată o moarte acceptată, care să nu provoace revolta, cu gândul la tot ceea ce ar mai fi putut deveni un om de nu i-ar fi fost timpul retezat? Rareori am simţit mai deplin această nedreptate decât atunci când am aflat de moartea lui Ovidiu Cotruş./ Dar cum să nu ne revoltăm gândindu-ne la ce ar fi putut însemna Ovidiu Cotruş pentru cultura noastră, dacă închisorile şi apoi vămile comuniste nu l-ar fi ţinut prizonier? În străinătate, unde fascinase pe intelectualii occidentali prin seriozitatea unei gândiri ce excludea improvizaţia, nu se mai dădea drumul…”.
Primul dintre portretele importante ale lui Ovidiu Cotruş „scrise în ţară” i se datoreşte celui mai important prieten al său, cel care îi adună laolaltă studiile risipite prin reviste. Sunt studii fundamentale de teorie şi istorie literară, dar şi de ceea ce am putea numi „geografie literară”. Este evident că nimeni nu putea să înţeleagă mai bine acţiunea culturală a lui Ovidiu Cotruş (unele momente ale ei au fost regizate chiar de Doinaş, important lider cultural, redactor şef-adjunct al revistei Secolul XX) şi nici personalitatea de excepţie a Cerchistului de odinioară. Ştefan Aug. Doinaş îşi încheie studiul introductiv al volumului Meditaţii critice în felul următor:
„N-am întâlnit nici un alt om pentru care ideile filozofice să se prezinte cu repeziciunea cu care se prezintă propriile amintiri, pentru care marii eroi fictivi ai umanităţii să apară, la un simplu semn nevăzut, pentru a răspunde ca martori ai fenomenului spiritual uman. Înzestrat cu o memorie fabuloasă, Ovidiu Cotruş a trăit continuu în vecinătatea acestor figuri exemplare ale creaţiei literare, s-a nutrit mereu din atitudinile şi ideile lor, a convorbit neîncetat cu mirifica galerie de exponenţi ai mizeriei şi a grandorii umane.”
Al doilea portret important i se datorează lui Nicolae Manolescu. Cu critica „infidelă”, „impresionistă”, cerchiştii purtaseră un şir de războaie, polemici memorabile care au înviorat anii destinderii – perioada l966-1968. Ori unul dintre liderii importanţi ai criticii zis impresioniste era chiar N. Manolescu. Paginile lui Manolescu despre Cotruş exclud orice încrâncenare polemică. E drept că primele sunt cronica la volumul despre Mateiu, în fapt un necrolog:
„Ovidiu Cotruş a scris puţin (un studiu mai vechi despre Maiorescu), amânând cu anii această carte, dintr-un scepticism intelectual nedisimulat, dar şi dintr-o discreţie împinsă până la renunţare. Prefera criticii în act, contemplarea operei. Era un mare cititor, dar un scriitor sporadic. Un fel de lene orientală (datorată în parte sănătăţii sale de demult compromise) visătoare şi nonşalantă, care mă făcea totdeauna să mă gândesc la boierul V. Alecsandri, reprezenta însuşirea cea mai frapantă a acestui om cordial, plin de amenitate, totuşi firesc şi neprotocolar, de o perfectă civilitate europeană.”
În 1977, marea majoritate a comentatorilor de literatură credeau că Ovidiu Cotruş a scris puţin. Adevărul e că a scris mult, dar în reviste care făceau figură marginală. Nu s-a observat că lungile seriale din Familia erau dublate de interviuri, traduceri, note polemice. Că, în aceiaşi ani, criticul mai publica studii, articole sau recenzii în Luceafărul, Tomis, Orizont. În cronica pe care o scrie în 1983 la Mediaţii critice, Nicolae Manolescu nuanţează portretul, mutând accentul pe ruptura de generaţia tânără:
„Omul avea şi un fel de lene boierească, o încetineală deferentă a gestului, puternic contrastantă cu graba în care generaţia mea s-a deprins să gândească şi să scrie. Nu se arăta presat de timp, deşi, vai, era şi ştia probabil că este. N-am fost, în sens propriu, prieteni, dar l-am comparat de multe ori, în gândul meu, cu Alexandru Ivasiuc: înfăţişa un tip exact opus acestuia… Ovidiu Cotruş aparţinea altui tip spiritual, era un aristocrat, om de modă veche, elegant, rezervat, afabil. Cultura lui nu mai era a generaţiei tinere. În ciuda acestor mari deosebiri, ne-am înţeles fără greutate, instantaneu, cu o simpatie neîndoielnic reciprocă…”
De altfel, în anii şaptezeci, rivalităţile dintre cerchişti şi tânăra generaţie se stingeau. Generaţia şaizeci se instalase temeinic în viaţa literară, cerchiştii reveniseră cu autoritate. Naturi conciliante, tacticieni desăvârşiţi, liderii nu prelungiseră un război care ar fi fărâmiţat inutil lumea literară.
Şi, câteva rânduri mai jos, o confesiune tulburătoare, fundamentală pentru înţelegerea lui Ovidiu Cotruş:
„Aş putea să spun că deşi tot timpul am făcut intelectualiceşte experienţa morţii, n-am realizat-o, aşa cum aş fi dorit s-o realizez, la nivel emoţional, aşa cum am întâlnit-o în marile texte literare… N-am reuşit s-o realizez: dintr-un anumit punct de vedere, a fost un eşec, am pierdut posibilitatea acestei experienţe, sau care s-a apropiat de mine n-a fost într-adevăr moartea…”
Anii 1956-1964 sunt pentru Ovidiu Cotruş ani ai experienţelor limită: sunt anii din subterană care trebuie studiaţi cu grijă: agonia şi muncile de negru ale lui Ovidiu Cotruş pun în lumină solidaritatea unor personaje magnifice care au trăit frumos acei ani duri. Câţiva medici (Dan Arthur, Iencica) fac din acest timp al dezastrelor unul al supravieţuirii. Există, în această Timişoară a refugiilor, în care îşi trăiesc refugiile sau domiciliul forţat – Axente Sever Popovici, cercuri de prieteni devotaţi care se sustrag culturii oficiale. Anii subteranei timişorene ai lui Ovidiu Cotruş, spirit rebel, anii insului pragmatic Doinaş, scriitor cu proiect limpede, răzbind barajul interdicţiilor odată cu Cartea mareelor (1964) primesc semnificaţii noi după 1965, când triumful cerchiştilor în cultură se defineşte limpede.
În mai 1977 proiectam un dialog lung cu Ovidiu Cotruş despre Tolstoi. Îmi vorbise de multe ori despre Dostoievski, despre Tolstoi, ştia „Război şi pace” pe de rost. „Da, se poate, în toamnă.” Erau speranţe. A urmat o internare la spital la Cluj şi în septembrie totul s-a terminat. Cărţile sale – câte sunt – sunt postume. Au apărut după trecerea lui prin lume.
autor: Cornel UNGUREANU
