Râvna rectificatoare a unor cărturari cu vechime în bibliotecă provine şi de la obsesia că prea multe cărţi au rămas necitite. Textele eminesciene reclamă, într-adevăr, cititori specializaţi în diverse domenii. Dacă e nevoie de specialişti în Kant, de ce n-ar fi nevoie şi de specialişti în Giordano Bruno? Dar dacă e nevoie de specialişti în Renaştere, pentru înţelegerea unor fragmente ale lui Eminescu, de ce n-ar fi necesari maeştri ai ocultului? Inşi care să priceapă şi mesajele secrete ale Bibliei, ale cărţilor sacre, dar şi ale masoneriei? Care să înţeleagă şi arta de a ucide a asasinilor din secolele XIX, XX, XXI?
Trăim într-o lume obsedată de societăţi secrete, de iluminaţi care, dintr-un spaţiu de taină, decid soarta omenirii. Bibliografia consacrată ocultului creşte vertiginos; ziarele de fiecare zi nu fac decât să anunţe, să evoce mari conspiraţii la care participă figuri importante ale vieţii publice. Iar ştiinţa poetului va fi fost atât de vastă (el ar fi, ca şi Leonardo, între posesorii „ultimei înţelepciuni”), încât fiecare semn al său trebuie descifrat – el este ermetic, demn de a fi citit doar de cei de o seamă cu el…
De ce n-ar fi fost legat Eminescu de aceste conspiraţii? Dacă a fost un erou, de ce să nu rămână erou până la capăt? Să transcrie celebra baladă. Iar istoricul literar să descopere, cu patriotică mânie, cum a fost el asasinat de baciul ungurean Slavici şi de baciul moldovean Maiorescu? Dacă apar azi, pe bandă rulantă, autori care neagă valoarea operei eminesciene, contestatari plini de mândrie internaţionalistă care contestă rolul modelului Eminescu în devenirea culturii naţionale, oare contestatarii nu sunt legaţi de alţii, care, demult, l-au transformat pe poet în deţinut politic? Oare cutare text din ziarul cutare nu ascunde un mesaj important pentru înţelegerea poetului?
E momentul să scriem că dincolo de aberaţiile secretomaniei, există mediatori ai întâlnirilor necesare, cele care lămuresc relaţiile adânci ale scriitorului cu lumea sa. „Eminescu Ipoteşti” a lui Valentin Coşereanu e una dintre cărţile care pot ilustra ultimul moment al actualităţii lui Eminescu. Despre talentul şi, mai ales, harul construcţiei culturale au scris, pe larg, Constantin Noica şi Petru Creţia. „Pentru Coşereanu (notează, cu dreptate, D. Irimia) Ipoteştiul a devenit parte din propria fiinţă”.
În Colecţia Ipoteşti, Valentin Coşereanu publică şi volumul „Jurnal cu Noica despre manuscrisele lui Eminescu”. Volumul are ca motto un text al lui Noica („Tot ce-i reuşeşte, şi chiar ce nu-i reuşeşte omului, se obiectivează într-un vis încremenit. Poate că şi caietele acestea ale lui Eminescu sunt, într-un fel, un vis încremenit”.) Inaugurat la 2 octombrie 1984, jurnalul începe cu intrarea în scenă a filosofului: „Era uscăţiv, adus de spate, purta un pardesiu lung şi un basc tras într-o parte ca vânătorii de munte. Nas acvilin, iar ochi extrem de pătrunzători. Afabil. Nu ştiu de ce mi-l imaginasem altfel, A privit la salcâmii din preajma casei şi m-a întrebat dacă sunt, într-adevăr, de pe vremea Lui. Pronunţa Lui cu o intimitate şi o veneraţie greu de redat în scris… Ajuns la Ipoteşti, l-am poftit pe oaspete, după obicei, la casa memorială. „Nu, să o luăm prin învăluiri, să mergem la bisericuţa familiei întâi…”. Epopeea facsimilării (Eminescu a fost tipărit în întregime după bătălii memorabile) e scrisă fără emfază. Între eroii locului şi ai frumoasei deveniri a patriei lui Eminescu, Petru Creţia merita o imagine bine individualizată:
„19 iulie-3 august 1991. Petru Creţia vine la Ipoteşti cu un geamantan de cărţi. Ajutat de administratorul muzeului, organizasem, cu mari eforturi, găzduirea unei tabere de greacă veche. Petru Creţia a adus la Bucureşti pe „cei mai dragi şi mai buni studenţi” ai lui de la „clasice”. Programul cursurilor era foarte riguros; ţinute când într-o sală mare a noii clădiri, când într-un amfiteatru în aer liber în incintă, cursurile şi tabăra, ca eveniment, au fost unice în istoria aşezămintelor muzeografice ale acestei ţări. Într-una din aceste seri, profesorul m-a rugat să aduc un rând din Caietele Eminescu. A vorbit studenţilor liber despre ele, fără vanitatea profesorului şi, de-atunci, în fiecare seară au fost răsfoite până noaptea târziu. Într-una din zile… mi-a spus, fără o altă introducere: „Ai văzut că îi interesează? Din păcate, fiecare dintre copiii ăştia are un alt drum. Ei vor totul mai repede, nu descifrări”.
E o frază care poate închide un timp al culturii, nu neapărat la modul perdant. Fiindcă până să ajungem la Ipoteştii lui Constantin Noica şi ai lui Petru Creţia, trebuie să recapitulăm itinerarele poetului, în căutarea Centrului.
„Testamentul unui eminescolog” e una dintre cărţile fundamentale ale lui Petru Creţia. Cred că cel mai bun portret al lui Petru Creţia îi aparţine lui Gabriel Liiceanu:
„Putea simţi orice şi putea gândi orice. Ştia tot, citise tot. În greacă, latină, franceză, italiană. Când scria despre contingenţă, despre libertate sau despre etic, gândea ca un profesionist, deşi nu-i frecventase în mod sistematic pe filosofi. Şi totuşi, cândva, pesemne într-o altă viaţă, îi citise şi pe ei. Când scria despre Homer, Platon, Dante, Shakespeare sau Eminescu, despre cei mari pe care îi iubea, se muta cu toată fiinţa în universul lor. Toată viaţa s-a pregătit pentru întâlnirea cu ei”.
Toată viaţa Petru Creţia s-a pregătit (şi) pentru drumul la Ipoteşti. Petru Creţia este primul care a scris cum se cuvine despre volumul lui Ion Roşu, „Legendă şi adevăr în biografia lui Eminescu”: „Ar mai fi să urmeze cinci volume, dar iată, nu mai apar. Şi nici nu vor mai apărea, pentru că Ion Roşu, încă tânăr, ne-a părăsit pe veci. Şi totuşi: atâta cât avem arată că familia dinspre tată a lui Eminescu provine din Banat”.
Prima călătorie spre Ipoteşti ar pleca din Banat, crede Ion Roşu.
Oare şi Petru Creţia?
Primul din cele şase volume, „Legendă şi adevăr în biografia lui Eminescu” de Ion Roşu arată destul de clar că familia dinspre tată a lui Eminescu provine din Banat. În perioada în care Banatul era sub turci, eminii erau administratorii proprietăţilor – nu erau turişti, erau localnici. Unde vor fi rămas fişele care ar fi trebuit să împlinească următoarele columne? Unde vor fi cărţile încă neîmplnite ale lui Eugen Todoran, cel mai important eminescolog al Banatului? Unul dintre cei mai importanţi cărturari ai secolului XX? Profesorul a tipărit două volume, ar fi urmat altele. Aşa că nu mă miră că Petru Creţia, şi el cu origini bănăţene, ne oferă „testamentul unui eminescolog”…
