„La prima mea participare la Jocurilor Olimpice, am luat patru medalii”

A declarat fosta mare gimnastă Simona Amânar, la Podcastul TIM7

Am avut privilegiul de a dialoga cu unul dintre diamantele gimnasticii feminine românești, Simona Amânar, inclusă, în anul 2007, alături de alte gimnaste române, în Internațional Gymnastics Hall of Fame, de șapte ori medaliată la Jocurile Olimpice (trei medalii de aur, o medalie de argint și trei medalii de bronz), de zece ori medaliată la Campionatul Mondial (șase medalii de aur și patru medalii de argint) și de doisprezece ori medaliată la Campionatul European (șase medalii de aur, trei medalii de argint și trei de bronz), dialog pe care vă invităm să-l vizionați în întregime accesând rubrica Podcast de pe site-ul TIM 7.

Cornel Seracin – Ați început gimnastica de la vârsta de cinci ani.

Simona Amânar – Da. În anul acela împlineam șase ani, la Constanța.

Cornel Seracin – De ce ați ales gimnastica? Care au fost motivele pentru care ați decis să alegeți gimnastica?

Simona Amânar – Atunci când am făcut primii pași în sala de gimnastică, cei care au ales pentru mine au fost părinții și, în special mama mea, ea a fost cea care și-a dorit ca eu să fac gimnastică și să merg către acest sport, pentru c-o iubea foarte mult pe Nadia și atunci s-a gândit să încerce și cu mine. Așa cumva am făcut eu primii pași în sala de gimnastică. Dacă, la început, pentru mine a fost o simplă joacă și îmi plăcea să mă joc în groapa de bureți și să ating aparatele, fără să mă sui pe ele, această joacă s-a transformat în ceva foarte serios cu timpul.

Cornel Seracin – De-a lungul timpului, România și-a cucerit un titlu de glorie în gimnastica mondială, începând cu Nadia și încheind cu ultima participare la Jocurile Olimpice de vară din 2012. De fiecare dată când România participa la campionate europene, campionate mondiale sau la jocuri olimpice de vară, la gimnastică nu ne puneam problema niciodată, noi, ca telespectatori, că România nu va lua vreo medalie. Era clar că va lua o medalie, ne întrebam ce va fi respectiva medalie, aur, argint, bronz și, mai ales, ce se va întâmpla acolo, că asta era marea plăcere…

Simona Amânar – Cred că gimnastica așa v-a obișnuit, cu medalii și nu știu dacă-i chiar foarte bine. Nu se mai punea problema, sigur gimnastica aducea medalii. Adică, nu mai stătea nimeni cu sufletul la gură pentru ce va face gimnastica. Toată lumea știa că gimnastica sigur va veni cu medalii. Exact cum spuneți, nu știam ce culoare: aur, argint sau bronz. Dar în spate-i multă, multă muncă, la fel ca în toate domeniile, că vorbim de sport, pictură, artă și așa mai departe. Muncă este peste tot. Contează foarte mult să-ți placă ceea ce faci și să iubești, să pui suflet în toate activitățile pe care le desfășori.

Cornel Seracin – Cine v-a îndrumat primii pași în perioada de juniorat?

Simona Amânar – Am avut, după ce m-au dus părinții la gimnastică, o doamnă antrenoare, Ileana Mihail o cheamă. Cumva, ea a fost prima mea antrenoare și mi-a deschis ochii și m-a făcut să-mi placă gimnastica, pentru că contează foarte mult cu cine începi acest sport și cum te face să faci primii pași în sala de gimnastică și cum te face să te dedici acestui sport. A știut foarte bine cum să mă îndrume să merg mai departe.

Cornel Seracin – Care a fost prima mare competiție la care ați participat în perioada de juniorat?

Simona Amânar – În România aveam concursuri de juniori, dar o competiție importantă, mare, a fost în 1992, la Arezzo, în Italia, care a fost prima mea mare competiție. Încă nu eram la lotul olimpic. Atunci urma să se decidă cine va face parte din acest lot și, cumva, această competiție m-a ajutat să fac parte din Echipa Olimpică. La această competiție, primul meu campionat european, eu am participat doar la două aparate, nu am făcut patru aparate. După această competiție s-a decis lotul olimpic, cumva, gimnastele care vor face parte din lotul olimpic, dar după această competiție au mai urmat niște competiții mai mici, niște competiții de verificare în România, după care s-a plecat la Deva și fiecare gimnastă care a fost selectată a făcut drumul către lotul olimpic de la Deva și așa, ușor, ușor a mers către marea performanță. La juniorat, din câte îmi amintesc eu, o singură competiție mare am avut. Că au fost alte concursuri mai mici, în România, în străinătate, nu au avut așa relevanță…

Cornel Seracin – Chiar în acel an au fost Jocurile Olimpice de la Barcelona.

Simona Amânar – Da, așa este. Îmi amintesc că mă uitam la televizor cu părinții mei și spuneam: „Dar eu de ce nu sunt acolo? Pentru că și eu pot să fac ce face Lavinia!”. Adică vedeam elemente pe care eu deja le executam și îmi puneam întrebarea de ce nu sunt la Lotul Olimpic de la Deva, pentru că și eu făceam acele elemente, acele exerciții cu dificultate și de ce nu pot participa și eu la Jocurile Olimpice. Până am înțeles, de fapt, că sunt niște criterii, trebuie să ai o vârstă, trebuie să faci parte dintr-un lot olimpic ca să poți să mergi la aceste competiții. Astea le-am înțeles treptat și pe parcursul carierei mele de sportivă.

Cornel Seracin – La Arezo ați luat locul întâi cu România. A fost primul loc întâi cu echipa.

Simona Amânar – Da, așa este. A fost o medalie de aur cu echipa. Colegele mele au mai luat și alte medalii, dar cu echipa am obținut medalia de aur. După acel campionat de junioare au urmat campionate de senioare, unde au curs medaliile de aur cu echipa, în `94, `95 și așa mai departe.

Cornel Seracin – În 1994 a fost Campionat Mondial la Dortmund, în Germania.

Simona Amânar – Exact. Unde am obținut iarăși (acolo am făcut patru aparate) locul întâi cu echipa. Eu am participat atunci doar la echipe.

Cornel Seracin – Revenind la momentul 1992, la acel campionat european de junioare de la Arezo, ce vă amintiți din perioada aceea? Cum a fost în cantonament? Cum a fost momentul acela de competiție, de precompetiție?

Simona Amânar – Până la acel concurs, eu m-am antrenat la club, cu antrenorii de la club. Și cu puțin timp înainte ne-am întâlnit, am făcut așa, o verificare, să ne cunoaștem, fetele care urmau să participe la această competiție. Foarte multe nu-mi mai amintesc. Doar știu că am tras foarte tare și am muncit foarte mult să fac parte din această echipă, pentru că îmi doream să ajung la Deva. Suna foarte bine pentru mine lotul olimpic de la Deva. Pentru mine era ceva așa, rezona foarte frumos, și atunci am muncit foarte mult ca să ajung acolo. Cred că am muncit mai mult să ajung acolo decât în perioada care a urmat, pentru că știam că dacă ajung acolo trebuie doar să-mi fac treaba, că restul vine de la sine, vin și competițiile, vin și alte rezultate, dar pasul cel mai greu era să ajung la lotul olimpic la Deva, pentru că am fost foarte multe fete care au făcut acest pas către marea performanță și către această selecție. Acum, cine a fost mai puternic și rezistent a mers mai departe.

Cornel Seracin – În momentul în care ați ajuns la Deva, cum s-au desfășurat pregătirile? Care au fost pașii urmați acolo alături de lotul olimpic? Urma să participați la prima dumneavoastră Olimpiadă, cea din 1996, de la Atlanta. Până la acea Olimpiadă, cum au decurs pregătirile? Care au fost pașii?

Simona Amânar – Au fost momente grele și competiții grele pentru că după acel campionat de la Dortmund, din 1994, au urmat Campionatele Mondiale de la Sabae. Deja eram o sportivă consacrată, o sportivă pe care, cumva, România se baza. Aveam acea medalie de la echipe din ’94 și cumva toată lumea avea alte așteptări de la mine, iar în 95, la Sabae, pe lângă participarea mea la echipă, am participat și la individual compus…

Cornel Seracin – … dar atunci ați luat și prima medalie la individual, în Japonia.

Simona Amânar – Da, prima mea medalie individuală la sărituri. Exact. La finalele pe aparate am obținut „aur” la sărituri. Era un aparat la care aveam șanse de medalii. Trebuia doar să-mi fac săriturile pe care le pregătisem. De aici s-a deschis drumul meu către medalii. Chiar dacă am participat la individual, am greșit ceva la individual și nu am reușit să urc pe podium, dar am demonstrat că am valoare la Jocurile Olimpice din 1996, unde n-am obținut medalii doar cu echipa. Am obținut locul 3 la individual compus, unde, din nou, au fost trei românce pe podium. Am fost trei românce care-am participat la individual compus: eu, Lavinia Miloșovici și Gina Gocean. Gina a fost pe locul 2 și eu cu Lavinia pe locul 3, la egalitate și din nou mi-am confirmat valoarea la sărituri, unde am obținut medalia de aur la aceste Jocuri Olimpice. Dar pe lângă această medalie, am obținut și un „argint” la sol. Aveam un sol competitiv, toată lumea se aștepta să iau medalie de aur, dar a fost binevenită și această medalie de argint, la sol. Deci, la această competiție, la prima mea participare la Jocurilor Olimpice, am luat patru medalii. Nu știam dacă voi mai ajunge la o altă ediție, pentru că e foarte greu ajungi la Jocurile Olimpice, sunt o dată la patru ani, iar eu, cumva, eram destul de în vârstă să pot să ajung și la Sydney. Am muncit foarte mult, competiții… Nu m-am gândit că voi ajunge și la Sydney, pentru că nu știam ce se întâmplă; puteau să apară accidentări, probleme de sănătate și așa mai departe, dar am muncit de la un an la altul, ca să arăt că fiecare dintre competițiile la care participam sunt valoroase și că am valoare. Așa, în 1996, pe lângă aceste Jocuri Olimpice, am avut un Campionat Mondial pe aparate, unde am obținut o medalie de argint la sărituri, pentru că eu am participat doar la două aparate și m-am calificat la sărituri, unde-am și luat „argintul”. Am avut un Campionat European, atât pe echipe, cât și individual și finale pe aparate, unde, în 1996, la aceste campionate europene, am luat „aur” cu echipa, și eu am câștigat inclusiv medalia de aur la paralele. Am avut o competiție frumoasă și cu medalii strălucitoare, pot să spun. Am avut un parcurs bogat, iar în 1996, să ai și jocuri olimpice și campionate mondiale și europene… a fost un an foarte greu.

Cornel Seracin – Europenele și mondialele au fost cumva preliminarii pentru calificarea la Jocurile Olimpice?

Simona Amânar – Noi eram deja calificate la aceste Jocuri Olimpice, cu un an în înainte. Eram deja calificate, n-a trebuit să facem a doua tură de calificări. Cumva eram liniștite pentru aceste Jocuri Olimpice, pentru că obținusem calificarea la Sabae, în 1995 și atunci, cumva, am stat destul de liniștite. Nu trebuia decât să ne facem treaba și să luăm medalii. Alții se gândeau la calificări, noi eram acolo unde trebuie.       

Cornel Seracin – La Olimpiada din 1996, la sol, să nu greșesc, cred că acolo ați concurat cu o ucraineancă, Podkopayeva.

Simona Amânar – Da, Lilia Podkopayeva. Ea a câștigat solul, ea a câștigat și individualul compus. Cu ea m-am luptat și asta până mi-am încheiat cariera de gimnastă. Inclusiv cu Svetlana Khorkina, pe care-am cunoscut-o și echipa Rusiei de atunci am cunoscut-o în 1992, la Arezo, iar cu acea echipă au mers până mi-am finalizat eu cariera.

Cornel Seracin – Și rusoaicele au participat atunci?

Simona Amânar – Da, atunci au participat inclusiv rusoaicele și cumva atunci a fost prima dată când am cunoscut-o pe Svetlana Khorkina și de atunci am concurat împreună la toate competițiile, indiferent că erau grand prix-uri, că erau cupe mondiale, am fost împreună. Cumva, Rusia, ca și România, a avut aceeași echipă omogenă și constantă până în 2000, când eu m-am retras.

Cornel Seracin – Ați participat, astăzi, la Universitatea „Aurel Vlaicu” din Arad – fiind chiar în componența comisiei – la acordarea titlului doctor honoris causa domnului Pierre de Hillerin.

Simona Amânar – Da. Domnul Pierre de Hillerin mi-a fost chiar conducător de doctorat, cumva am avut o istorie împreună și atunci dumnealui s-a gândit că ar fi frumos să fac parte din această comisie. Am fost alături de domnul președinte al Comitetului Olimpic și Sportiv Român, Mihai Covaliu și de doamna Mihăilescu Liliana, profesor la Universitatea din Pitești și, cumva, am fost așa, o echipă frumoasă și m-am bucurat să fac parte din ea și pentru mine a fost onorant. A fost pentru prima dată când am făcut parte dintr-o astfel de comisie, când cineva este făcut doctor honoris causa. A fost ceva frumos și mi-a plăcut foarte mult și onorant și pentru domnul profesor, dar și pentru mine.

Cornel Seracin – Cum s-a implicat domnul Hillerin în susținerea sportului, a gimnasticii de-a lungul timpului?

Simona Amânar – Dacă vă uitați pe CV-ul domnului Hillerin o să vedeți ce activități de cercetare, atât în lumea academică, dar și în lumea sportului a efectuat, la Centrul de Medicină Sportivă și la Institutul de Cercetare din București. Sportivi pe care i-a recuperat, de la Marius Urzică, Marian Drăgulescu, Robert Glință, Valeria Răcilă, Sanda Toma, o mulțime de sportivi cu care dânsul a lucrat și pe care i-a ajutat să se mențină pe cea mai înaltă treaptă a podiumului.

Cornel Seracin – Purtăm acest dialog, dedicând podcastul TIM7 gimnasticii, pentru că, după 12 ani, echipa națională feminină de gimnastică a României a obținut calificarea la Jocurile Olimpice de vară de la Paris. Cum vedeți lumea gimnasticii, astăzi, pe plan mondial și care sunt șansele echipei feminine de gimnastică a României la Jocurile Olimpice? Se poate obține o medalie pe echipă, și la individual? Vedeți vreuna din sportive cu vreo medalie?

Simona Amânar – Timișoara va avea ocazia să vadă lotul olimpic de senioare, pentru că, în perioada 4-9 aprilie, vom avea un concurs de gimnastică aici. Și pentru că tot ați pomenit de echipa României, senioarele vor veni în data de 6 aprilie, când va fi o competiție de verificare. Deci, cumva, loturile României, atât junioare, cât și senioare, vor participa la această competiție. Iar fanii din Timișoara și românii le vor putea vedea pe fete la această competiție de verificare, pentru că e o competiție de verificare înaintea campionatelor europene de la Rimini din Italia, care vor fi în luna mai. Este și un concurs pentru copii, așa că-i așteptăm pe toți, cu drag, să vadă ce înseamnă, de la primii pași pe care îi faci în sala de gimnastică, până la următorii pași de a fi la lotul olimpic. Deci treptat, așa avem, de la avem juniori 1, juniori 2, juniori 3 și așa mai departe, toate aceste categorii. Ne bucurăm că Timișoara a reușit să aducă gimnastica, cumva Federația a adus gimnastica la Timișoara, pentru că ei și-au dorit ca această competiție să fie aici și pentru că această competiție are și o categorie de „Racing Stars”, o categorie pentru copii, de „Stelele Gimnasticii”, viitoare stele ale gimnasticii, cu participare internațională. Fiind aeroportul aproape, este mai ușor să transporți partea din străinătate, s-o aduci aici. O competiție de copii, juniori și seniori și, cumva, vom avea ocazia să vedem lotul de senioare la Timișoara, echipa care a calificat România la Jocurile Olimpice.

Senioarele au mai multe concursuri de calificare pentru Jocurile Olimpice. Dacă avem mai multe gimnaste, se face o selecție în echipa României în care vor fi 5 gimnaste, plus rezerva, la Paris. Iar din cele care sunt acum se va face o selecție și, în funcție de competițiile pe care le-au avut și înainte, această competiție de la Timișoara și vor mai avea o competiție în 15 iunie, Cupa OMV Petrom, la fel, iarăși, este o competiție la București, o competiție de verificare și selecție pentru Jocuri Olimpice.

Selecții s-au mai desfășurat. Unele dintre ele au participat la anumite competiții în străinătate și mai urmează, nu sunt doar acestea două. Mă bucur că una dintre aceste competiții va fi aici, la Timișoara, pentru că îmi doresc să văd sala plină, Sala Sporturilor „Constantin Jude”, îmi doresc să văd o competiție frumoasă de gimnastică. Cred că Timișoara este dornică de gimnastică, de competiție, de frumos. Să vedem un spectacol frumos.

Eu, după Sydney, am participat la un tur demonstrativ în România, și una dintre aceste demonstrații a fost la Timișoara. Atunci am văzut sala plină. Niciodată n-am văzut atât de mult public și mi-aș dori să se întâmple lucrurile acestea și când vor veni fetele de la lotul de junioare și senioare la Timișoara.

Este greu de spus despre gimnastica mondială de azi. Lumea gimnasticii a avansat. Dacă înainte ne luptam… Nu știu. Echipe erau și aveau valoare și pe vremea noastră, dar, cumva, noi eram atât de bune, încât rămânea totul în urmă, nu mai conta cine era pe locul 2 și pe locul 3. Ce-mi doresc eu pentru echipa de acum este să facă un concurs frumos, un concurs valoros și vom vedea ce se-ntâmplă, dacă vom avea rezultate sau nu, dar îmi doresc o echipă frumoasă la Jocurile Olimpice, o echipă competitivă și o echipă valoroasă.

„Trebuie să descoperim prin metodele noastre valorile României”

Continuăm, în acest număr, dialogul cu Simona Amânar, campioană olimpică la sărituri în 1996 la Atlanta; campioană mondială în 1995 la Sabae şi în 1997 la Lausanne; campioană europeană în 1996 la sărituri; câștigătoarea mai multor medalii la alte aparate la CM, CE şi câştigătoarea Cupei Mondiale în 1998 la sol şi la sărituri; campioană olimpică absolută la JO de la Sydney din 2000.

Cornel Seracin – După Olimpiada din 1996, ce a urmat?

Simona Amânar – Au fost Campionatele Mondiale de la Tianjin, dacă nu mă-nșel, din China, unde, la fel, am câștigat cu echipa. Munca a fost grea. Toată lumea se aștepta să luăm aur la aceste campionate mondiale, dar, cumva, dorința mare a fost să luăm aur la Jocurile Olimpice. Dar a fost o luptă foarte strânsă, foarte greu și atunci am venit la echipe doar pe locul trei la Jocurile Olimpice. Dar, din nou ne-am demonstrat valoarea și am câștigat aur la aceste Campionate Mondiale, unde am obținut locul 2 la individual. Au urmat alte competiții, pentru că, pe lângă aceste campionate mondiale, am avut și alte competiții la care România a adus medalii și, cumva, valoarea noastră era din nou confirmată, prin rezultate, ca echipă.

Cornel Seracin – În 2000, la Sydney, a fost ultima Olimpiadă la care ați participat.

Simona Amânar – Da, a fost o ediție grea pentru mine, pentru că aveam o vârstă, era și o presiune, pentru că, România, după atâtea campionate mondiale și europene câștigate, atât la individual, cât și la echipe, își dorea o medalie olimpică cu echipa, pentru că întotdeauna am pus pe primul plan echipa și întotdeauna ne-am dorit ca prima medalie câștigată să fie cea pe echipe. (…) Am demonstrat că echipa României avea valoare și la Jocurile Olimpice, pentru că, după patru campionate mondiale consecutive câștigate, era păcat să nu luăm și această medalie de aur la echipe.

Cornel Seracin – Ați câștigat de-a lungul carierei, la Jocurile Olimpice, la campionate europene, la campionate mondiale, aproape 30 de medalii, nu mai adaug ceea ce ați reușit pe plan național, în gimnastica de aici. Ce v-ați fi dorit mai mult de atât în acest sport? Vă simțiți împlinită total în gimnastică?

Simona Amânar – Da. Am adunat medalii cât pentru generații întregi. Dacă stau să socotesc, numai în 1996 am avut patru medalii la Jocurile Olimpice, dintre care una de aur. Am câștigat toate medaliile care se puteau câștiga la o ediție a Jocurilor Olimpice. Nu, nu aveam ce să îmi mai doresc. Chiar am anunțat, înainte de Jocurile Olimpice de la Sydney, că aceea va fi ultima mea mare competiție și că mă voi retrage, pentru că deja organismul spunea că este momentul să spun stop carierei, știam că nu mai pot să fac față presiunii și acelor competiții. Poate că ar fi mers să mai particip la una două competiții, dar fără rezultat. 

Cornel Seracin – Și cum s-a desfășurat retragerea? A fost o retragere cu festivitate?

Simona Amânar – Da, a fost la Campionatele Naționale de la Ploiești. Acolo s-a făcut retragerea, nu numai a mea, au mai fost gimnaste care s-au retras o dată cu mine. A fost frumos, a fost un moment deosebit, pentru că, cumva, tot în sala de gimnastică mi-am făcut retragerea și la un campionat național. De ce? Pentru că acolo erau fanii noștri și românii care doreau să ne vadă și să ne urmărească. Pentru mine, cea mai grea competiție a fost atunci când am concurat acasă, pentru că oamenii aveau așteptări de la noi. Voiau să vadă, nu neapărat medalii, ci un concurs frumos, un concurs în care să se bucure de spectacolul pe care noi îl făceam și mi-am dorit întotdeauna să concurez frumos și să nu dezamăgesc. Asta am încercat, să nu-i dezamăgesc pe cei care mă iubesc, cei care mă urmăresc. Și acesta cred că a fost cel mai frumos lucru, să concurezi la tine acasă, dat fiind că presiunea e mult mai mare decât la o competiție internațională, când concurezi la tine acasă, pentru cei dragi.

Cornel Seracin – După ce ați oprit cariera de gimnastă, ce a urmat? Ați ținut-o tot pe linia sportivă?

Simona Amânar – Da pe linie sportivă. Eram deja înscrisă la facultate și mi-am continuat studiile. Am mai făcut alte cursuri, pentru că, la un moment dat, atât Comitetul Olimpic, cât și Federația au organizat diferite cursuri de arbitraj, de antrenor, de management și am încercat să merg la toate, pentru că-mi plăcea să învăț. Îmi doream să fiu arbitră. Am mers, am făcut acest curs de arbitraj, am devenit arbitră națională, o perioadă am participat la concursuri ca arbitră. Mi-a plăcut, a fost frumos, în același timp și greu, pentru că am văzut ce înseamnă pentru arbitră atunci când concurezi și trebuie să faci ceea ce-i mai bine pentru sportiv și nu este o misiune ușoară. (…) La un moment dat am renunțat la arbitraj pentru că au apărut copiii. M-am căsătorit, după primul copil am mai mers cum am mai mers, dar când au apărut al doilea și al treilea era greu să plec la competiții, la Buzău, la Ploiești, la Bacău, la Focșani, la Constanța, la Onești. Pentru mine era foarte greu ca, de la Timișoara, să mă deplasez și cu copii, și atunci am renunțat, dar am făcut altceva. După ce mi-am terminat studiile, am făcut și un masterat aici, la Timișoara.

Cornel Seracin – Studiile unde le-ați făcut, aici, la Universitate?

Simona Amânar – Aici, la Timișoara, da, la Universitatea de Vest din Timișoara, în cadrul Facultății de Educație Fizică și Sport. Am făcut un Master de management în sport, pentru că pe atunci facultatea noastră de educație fizică nu avea atâtea specializări la master câte sunt te sunt acum și atunci am făcut la științe economice un management în sport, după care, ușor, ușor am decis ce-aș vrea să fac în continuare, și atunci am ales să rămân angajat în cadrul Universității de Vest din Timișoara. Am deja 22 de ani de când sunt angajata Universității de Vest, și cumva de aici s-au legat așa lucrurile pentru mine. Am fost, 12 ani, vicepreședinta Federației Române de Gimnastică, acum sunt membră în Comitetul Executiv al Comitetului Olimpic, adică cumva am încercat să rămân tot în sport și să ajut sportul. Acum, fiind și în Comitetul Olimpic, am văzut cât de mult se implică Comitetul Olimpic sau Federația în dezvoltarea unui sportiv și în pașii pe care-i urmează în carieră un sportiv. Sunt lucruri despre care eu nu știam că se întâmplă și lucruri fără de care, fără această echipă din spatele nostru nu am fi reușit aceste rezultate. Pentru că trebuie să-ți ofere niște condiții: bani pentru deplasări, o grămadă de lucruri, de la recuperare și așa mai departe și toate astea, fără Comitetul Olimpic sau federația sau un minister nu am fi reușit aceste rezultate frumoase.

Cornel Seracin – Revenind puțin la perioada în care ați activat ca gimnastă. Aveți o săritură care vă poartă numele. Ne puteți povesti despre această săritură? Știu că aveți și un doctorat cu această săritură.

Simona Amânar – Da. Această săritură, cumva și doctoratul a plecat tot de la domnul profesor Pierre de Hillerin. Cumva, eu când am mers la doctorat, aș fi vrut să-l fac cumva pe arbitraj. Domnul Hillerin mi-a sugerat să nu fac doctoratul pe arbitraj, pentru că am o săritură care-mi poartă numele și m-a îndemnat să-l fac pe această săritură. Eu am vrut să vin cu ceva invenții de arbitraj, poate, poate se conturează altfel lucrurile, dar domnul profesor a avut această idee, de a face doctoratul pe „Săritura Amânar”. Noi îi spunem 900. De ce 900? Pentru că săritura are acest grad de întoarcere, 900 de grade întoarcere și săritura se termină cu spatele la masa de sărituri. Ca valoare acum, la codul de punctaj, este a treia ca valoare, pentru că a venit Simone Biles cu aceste sărituri care-i poartă numele (are două sărituri care-i poartă numele), sărituri dificile. Ca valoare, „Săritura Amânar” este grea, pentru că este mult mai greu când o săritură se termină cu spatele la masa de sărituri, din punct de vedere al aterizării, al înșurubării. Se aterizează cu spatele și atunci nu vezi aterizarea, trebuie să o simți. Sunt multe, multe criterii ca să reușești să pui în picioare această săritură. Au fost multe accidentări și atunci o gimnastă nu execută această săritură decât atunci când e foarte sigură pe ea. Pentru că orice săritură valoroasă și grea, dacă nu o execuți foarte bine, și dacă nu o stăpânești foarte bine, nu merită să riști să o prezinți într-o competiție mare, pentru că riști să te accidentezi, nu neapărat să cazi, să ratezi sau să pierzi medalia, dar te poți accidenta.

Cornel Seracin – Și au fost sportive care au încercat săritura aceasta?

Simona Amânar – Da, sunt foarte multe sportive care fac această săritură.

Cornel Seracin – Inclusiv la competițiile oficiale, mondiale, europene, chiar și olimpice?

Simona Amânar – Da. De la noi, din România, Monica Roșu a câștigat săriturile cu această săritură. Singura româncă care a executat-o la o competiție oficială a fost Monica Roșu. Acum,  Rebeca Andrade, brazilianca, pregătește această săritură, chiar am văzut-o pe Facebook, o sare foarte bine și o pregătește pentru aceste Jocuri Olimpice.

Cornel Seracin – Care sunt criteriile de participare, individual, în condițiile în care nu se califică echipa?

Simona Amânar – Este nevoie ca un gimnast care participă la un Campionat Mondial să se claseze undeva în primii 36.

Cornel Seracin – Deci, campionatele mondiale sunt decisive pentru calificarea la Jocurile Olimpice?

Simona Amânar – Da. Noi am reușit calificarea anul trecut și, atunci, cumva echipa a fost mai liniștită, că n-a mai trebuit să facă o recalificare, pentru că e un stres, e o presiune, dă bătăi de cap. Fetele și-au văzut de treabă și au continuat pregătirea.

Cornel Seracin – Dincolo de catedră, cum vă desfășurați activitatea? Știu că participați și la foarte multe activități caritabile.

Simona Amânar – Particip, într-adevăr, la mai multe evenimente și încerc, pe cât posibil, să povestesc din experiența mea ca sportiv. Recent am fost la Cluj, la o comunitate de acolo, la Biserica Via din Cluj, unde am avut un public numeros. Am vorbit despre experiența mea ca sportiv, chiar am văzut în sală gimnaste din Cluj, care sunt angrenate în activitate la clubul de la Cluj și m-am bucurat să văd că au fost prezente, să vadă care a fost cariera mea și pașii pe care i-am urmat de-a lungul timpului ca sportivă. Au pus foarte multe întrebări, deci a fost un eveniment frumos. Merg mult și le vorbesc copiilor în școli. Particip la multe evenimente, atât cât timpul îmi permite și încerc să împărtășesc din experiența mea ca sportiv.

Cornel Seracin – Cum vedeți învățământul de astăzi?

Simona Amânar – Eu zic că avem valoare. Trebuie să găsim, cum zicea domnul Pierre de Hillerin, acele diamante pe care noi, cadrele didactice, să le șlefuim. Eu zic că valoare avem, atât în sport, cât și-n învățământ, dar trebuie să găsim noi metode și să descoperim valorile. Pentru că, de multe ori, poate că dacă vedem un copil mai năzdrăvan sau mai răzvrătit, zicem una, alta, dar poate că acel copil, dacă știi cum să-l șlefuiești, poate să fie cel mai bun într-un anumit domeniu. Eu zic că trebuie să găsim metodele care să descopere valorile pe care le avem, să descoperim prin metodele noastre valorile României.

Cornel Seracin – Și pregătirea gimnastelor mici unde se face? În Sala din Circumvalațiunii?

Simona Amânar – Exact. Pentru că noi vorbim de Timișoara, acolo se desfășoară activitatea Cubului de Gimnastică, în Circumvalațiunii. Soțul meu spunea la un moment dat că se chinuie să aducă acolo o sală de gimnastică pentru fete și una pentru băieți, pentru că în momentul de față avem o singură sală de gimnastică, unde se antrenează și băieți și fete și este destul de greu să gestionezi și fetele și băieții, cu programul, fiecare cu programul lui, cu școală, să aduci copiii și să fie bine pentru toată lumea. Este greu, pentru că este înghesuială și e greu să faci și performanță și pregătire pentru începători. Nu se poate.

Cornel Seracin – Și în Timișoara, gimnastica cum se dezvoltă, cum merge?

Simona Amânar – Întotdeauna gimnastica din Timișoara a avut rezultate, inclusiv sportivi la lot. De exemplu, doamna Mariana Tomceanu și domnul Marcel Benea sunt antrenori care au avut gimnaste la lot. Acum la lot, avem o gimnastă, Amalia Ghigoarță, care este a Timișoarei și este în lotul olimpic de la Deva. O să o vedeți la Timișoara, căci va veni și va concura. Gimnaste ca Diana Bulimar, care este din Timișoara, Andreea Ulmeanu, care este din Timișoara (am fost împreună la Sydney), Vlad Cotuna, domnul Boici a fost antrenorul lui Vlad. Timișoara întotdeauna a dat oameni, sportivi valoroși, gimnaști valoroși la lot, Dan Potra, Alina Lazăr, gimnaști care au plecat de aici, de la Timișoara, și au fost în lotul olimpic de la Deva.

Cornel Seracin – De la Lugoj, Lavinia Miloșovici.

Simona Amânar – Lavinia, da. Dar numele pe care eu le-am dat au pornit chiar din Timișoara, s-au antrenat în Timișoara, în sala de la Timișoara. Timișoara întotdeauna a avut valoare și va avea. Trebuie doar să găsim infrastructura, pentru că ne lipsește.

Cornel Seracin – Dar micuțele vin la gimnastică?

Simona Amânar – Vin mai greu. Trebuie să găsim un pic și metode de a atrage copiii către gimnastică.

Cornel Seracin – Acțiuni în școli, pe partea de gimnastică, nu faceți?

Simona Amânar – Important e să-i luăm de la grădiniță. Deja, când sunt la școală sunt cam măricei un pic. Dacă au 6 ani, este OK, dar deja după 7, 8 ani… dar sunt și sportivi care-au pornit și la 7 ani și au recuperat pe parcurs. Dar gimnastica e un sport care începe devreme, se termină la fel de devreme și trebuie să găsim metode și soluții să-i atragem pe copii către gimnastică și nu trebuie să ne gândim de la început, când pășim în sala de sport, că vrem performanță. Trebuie să o luăm treptat, pentru că eu, dacă primesc un copil la gimnastică și după câteva zile mi se cere să spun că sigur va avea cele mai bune rezultate în gimnastică, nu pot garantez acest lucru. Asta pe parcurs se dovedește, dacă acel copil poate merge mai departe sau nu. În primul rând, trebuie să ne placă ceea ce facem, să iubim sportul respectiv și să ne placă să muncim, pentru că gimnastica e un sport în care muncești foarte mult. 

Cornel Seracin – Care sunt pașii pe care un gimnast trebuie să-i parcurgă spre performanță? Adică, eu părintele, îmi iau copilul de mic, de la vârsta de 4, 5 ani și-l duc într-o sală de gimnastică și-l dau pe mâna antrenorilor și le spun să facă ceea ce știu ei, dar să-l văd că în următorii șase, șapte ani e antrenat ca peste alți doi, trei ani să fie undeva sus acolo, la medaliile de aur. Cum se procedează? Există o rețetă pentru asta?

Simona Amânar – Nu există o rețetă ca la prăjituri, șablon, în care poți să spui că aduc copilul la sala de gimnastică, îl las acolo și ajunge campion. Nu există așa ceva. Poți să-ți aduci copilul către sport, îl lași să se dezvolte, îl lași să facă mișcare, dacă nu ajunge spre marea performanță, este bine pentru el c-a făcut acest pas pentru sănătate, pentru o ținută corectă, pentru multe, multe alte calități, și, ușor, ușor, dacă copilul este talentat, poate merge către marea performanță. Dar, de multe ori am văzut că intervin părinții. În multe sporturi am văzut că părinții le știu pe toate. E bine să-i lași pe antrenori să-și vadă de treaba lor și să-și ducă copilul așa cum știu ei mai bine sau cum au făcut-o până acum. E bine să intervină și părintele atunci când copilul poate are un moment greu, un moment dificil, să știe cum să-l încurajeze să meargă mai departe și să nu renunțe. Acolo da. Acolo este nevoie de părinte. Acolo trebuie să intervină părintele și să dea o mână de ajutor, dar nu să dea indicații. Părerea mea. 

Cornel Seracin – Cum vedeți învățământul sportiv în România, astăzi?

Simona Amânar – Am văzut că elevii sunt dornici de ora de educație fizică, că-și iubesc ora de educație fizică. (…) Ce ne lipsește mult în școli? Sunt școli care încă nu au săli de sport, sunt școli în care nu poți să-ți desfășori ora de educație fizică, că nu ai unde, mai ales dacă plouă. Dacă este frumos, este OK, toată lumea are în curte un teren de fotbal. Dar atunci când plouă, unde facem orele de educație fizică? Și aceste ore pot fi frumoase, pot fi atractive dacă profesorul știe cum să manevreze această oră pe tot parcursul lecției. Eu zic că, dacă am avea mai multă infrastructură, am atrage mai mulți copii către sport.

Cornel Seracin – Ce vă doriți pentru sportul românesc în următorii 10 ani? În gimnastică, în special.

Simona Amânar – În primul rând, mai multe săli, o sală polivalentă, în care să putem organiza competiții internaționale de mare anvergură, un Campionat Mondial, un Campionat European… Cu toate că s-au mai desfășurat, dar sunt niște criterii pentru aceste campionate și atunci avem nevoie de săli mai mari, pe care să le putem adapta pentru o competiție internațională importantă, cum sunt campionatele mondiale. Asta-mi doresc, infrastructură, să atragem cât mai mulți copii către sport, cât mai multă mișcare, și performanța vine treptat. Nu trebuie să ne gândim de la primul pas în sală că vrem performanță. Putem face aceste lucruri, pentru că valoare avem, avem cadre didactice, chiar dacă mulți au plecat din țară, au rămas aici oameni de valoare și cadre didactice și antrenori cu valoare și putem avea sportivi care să ne reprezinte România la cel mai înalt nivel.