Anticapitalismul în România postcomunistă: o explicație economică (II)

O stafie umblă prin… România – stafia comunismului. (Adaptare după K. Marx, Manifestul Partidului Comunist).

Întrebarea care se pune este dacă mai este posibilă restabilirea încrederii societății românești în capitalism și în virtuțile proprietății private și ale liberei întreprinderi – valori pe care societatea românească pare că le-a uitat? În definitiv, singurul care creează bogăție este sectorul privat și singura care permite unui popor să trăiască mai bine este munca, iar aceste adevăruri simple și universale nu și-au pierdut valabilitatea doar pentru faptul că societatea românească se lasă înșelată de propaganda anticapitalistă a „elitelor de pradă”.

Provocarea este totuși foarte mare, deoarece dogmele, maniheismele, sofismele etc., sunt repetate zi și noapte la aproape toate posturile de televiziune de către autoproclamații „mari” specialiști, analiști, jurnaliști, sindicaliști etc. Ei spun pe toate vocile și tuturor celor care vor să-i asculte că creșterea bunăstării societății românești se poate obține foarte simplu prin majorarea salariilor (Wage led Growth), creșterea consumului, creșterea cheltuielilor statului, fixarea administrativă a prețurilor, plafonarea dobânzilor și alte asemenea „soluții”. Tot așa, cea mai bună repartizare a bogăției se poate face, conform acestor „experți”, printr-o redistribuire autoritară a averilor și veniturilor, realizată, desigur, de ei înșiși și prin mijloace cum ar fi: impunerea salariului minim, taxarea „lăcomiei băncilor”, impozitarea progresivă, acordarea de ajutoare sociale etc.

Lucrurile sunt îngreunate de faptul că mulți intelectuali autentici nu au reținut în materie de economie decât numele lui Marx, Keynes și, eventual, Piketty, un economist contemporan controversat, după care lumea nu a fost niciodată atât de inegală ca în prezent din secolele XVIII-XIX. Ei recurg la autoritatea acestor autori (ceea ce, în cazul lui Keynes, este cel puțin paradoxal, deoarece el s-a considerat salvatorul capitalismului, nu dușmanul acestuia) pentru a susține că economia de piață a înregistrat numeroase eșecuri și că este necesară intervenția, într-o formă sau alta, a statului. Intelectualii, cu puține și, de aceea, cu atât mai lăudabile excepții, precum și societatea civilă, în general, nu mai par să fie, deci, forțe ale modernizării, deoarece, cu câteva excepții notabile, și-au pierdut imaginea de spirite independente din anii ’90.

În fine, autoritățile „emanate” din revoluție au ezitat mult timp să lanseze reformele necesare pentru transformarea economiei planificate în economie de piață, cochetând mult timp cu „a treia cale”, „modelul suedez”, „economia social(ist)ă de piaţă” etc. Această strategie „graduală” a amplificat dezechilibrele economice moștenite din perioada comunistă, a împiedicat reformele necesare și a întârziat orientarea țării spre structurile euro-atlantice. Strategia perdantă respectivă a fost adoptată de partidele politice care s-au aflat ulterior la putere sau care au aspirat să le ia locul, ai căror reprezentanți au pledat și ei, tot timpul, pentru „stat social” (Social State) sau „stat providență” (Welfare State). Or, caracteristica definitorie a acestui tip de stat este că guvernul acționează asupra mecanismelor pieței pentru a asigura unor cetățeni un anumit nivel de trai.

Acțiunea conjugată a tuturor acestor factori favorizează ignorarea de către opinia publică a principiilor fundamentale ale economiei de piață și ale finanțelor publice. Remediul constă, deci, în primul rând, în învățarea societală a unor noțiuni esențiale de economie și finanțe publice (de exemplu, principiul echilibrului bugetar). În al doilea rând, sunt necesare măsuri practice în domeniul guvernării statului: limitarea drastică a intervenționismului, încetarea practicii nepotismului, interzicerea conflictului de interese, respectarea de către autorități a mecanismelor concurenței etc., în absența cărora economia de piață din România va continua să fie un „capitalism de cumetrie” respingător.

Trebuie totuși avut în vedere că cetățenii români au o filozofie politică paradoxală: ei doresc să fie liberi, dar vor ca statul să facă totul! Consecința acestei culturi naționale contradictorii este că falimentul întreprinderilor publice, incompetența dovedită a conducătorilor acestora, datoriile istorice acumulate de întreprinderile de stat și acoperite prin majorări de prețuri și tarife, numeroasele cazuri de corupție dezvăluite de presă și condamnate de justiție etc., nu sunt de natură să slăbească încrederea concetățenilor în economia de stat.

În același spirit, mulți oameni se opun privatizării, vânzării pământului către străini, liberalizării comerțului exterior și a mișcărilor de capital etc., însă pretind salarii, pensii, alocații pentru copii etc., la fel de mari ca în țările occidentale. Sub presiunea acestor revendicări sau din evidente motive electorale, guvernanții măresc adesea cheltuielile salariale și sociale ale bugetului de stat, fac împrumuturi publice costisitoare și încearcă să-și subordoneze banca centrală. Iar când, printr-un miracol sau sub presiunea conjugată a FMI și Comisiei Europene, unii guvernanți adoptă unele măsuri de reducere sau de stopare a creșterii cheltuielilor salariale ale statului (33% din veniturile bugetare), respectiv a cheltuielilor de asigurări sociale (29% din veniturile bugetare), ei sunt supuși presiunilor grevelor, protestelor și demonstrațiilor, linșajului mediatic etc.

Există și un alt motiv, fundamental, pentru care mentalitatea anticapitalistă trebuie combătută: ea este periculoasă pentru prezervarea libertăților individuale. Capitalismul nu este doar un sistem economic, ci și un tip de organizare socială și politică. Economia de piață are, de asemenea, o importantă dimensiune morală. De aceea, libertatea politică, libertatea economică și morala creștină sunt strâns legate; ele constituie fundamentul capitalismului și permit dezvoltarea economică.

Concluzia care se desprinde din cele arătate în acest articol este că, dacă dorește să meargă în continuare pe anevoiosul drum al revenirii la civilizația occidentală, care este civilizația lumii moderne, societatea românească trebuie să-și schimbe, într-un mod sau altul, mentalitatea anticapitalistă. Căderea comunismului ar fi trebuit, în mod normal, să imprime acestei societăți, traumatizate de ororile trecutului său recent, o atitudine mai favorabilă capitalismului, deoarece ineficiența economiei planificate și sărăcia generală provocată de aceasta au discreditat total etatismul. În realitate, o mare parte din societatea românească crede în continuare în discursurile unor politicieni care încearcă să mențină economia de stat până când o pot privatiza în folosul lor propriu sau al acoliților lor. Acest paradox se explică, printre altele, prin faptul că mentalitatea poporului român nu s-a schimbat aproape deloc. Or, atunci când concepția despre lume și viață este greșită, nu este surprinzător că ziua se confundă cu noaptea, negrul cu albul, eșecul comunismului cu eșecul capitalismului ș.a.m.d.

O mare problemă a societății românești este, deci, perpetuarea unei culturi publice ostile pieței libere și nereglementate și păstrarea intactă a dorinței multor membri ai săi de a fi în permanență dependenți de stat.

După ce România a obținut, în anii ’90, un ajutor financiar important din partea FMI, iar după 2007, fonduri importante de la UE, ceea ce i-a permis să atenueze efectele crizei mondiale din 2008-2009 și să restabilească o creștere economică remarcabilă, persistența acestei mentalități dezastruoase a permis formarea unor echipe guvernamentale care au încercat să mențină modelul xenofob-autarhic ceaușist și, oricum, au destabilizat economia prin măsuri aberante și iresponsabile („darea în plată”, „taxa pe lăcomie”, fixarea cursului de schimb, plafonarea dobânzilor etc.).

Orice țară poate ajunge în situația de a fi nevoită să majoreze anumite cheltuieli bugetare și să angajeze unele împrumuturi publice, iar multe țări au cunoscut recent această experiență. Însă, sunt puține țări care au revenit atât de repede ca România la reperele mentale ale trecutului lor comunist, pe care a părut la un moment că îl dezavuează pentru totdeauna. În mare măsură, această întoarcere a fost posibilă, deoarece, în pofida eliberării de comunism, cultura publică a rămas fundamental anticapitalistă și statolatră.

Înseamnă că chiar și o societate în care, în decembrie 1989, pe străzile marilor orașe s-a murit cu strigătul: „Vrem o țară ca afară!”, poate fi făcută să-și reconsidere și chiar să renunțe la această aspirație. Și nu există nici o garanție că ea își va reveni din această rătăcire atâta timp cât cultura sa publică este grevată de un anticapitalism infantil, etatism disfuncțional și aversiune față de succesul antreprenorial individual.

Întrebarea care se pune și la care noi nu cunoaștem răspunsul este dacă mentalitatea anticapitalistă, observabilă în prezent în România și care, probabil, se va manifesta inclusiv la apropiatele alegeri, este consecința temporară a versatilității tradiționale a societății românești sau semnul unui îndelung și profund declin al națiunii române? Sperăm că este vorba totuși despre prima situație, dar pentru aceasta este necesară o schimbare culturală a societății prin însușirea unor idei sănătoase. Căci, doar un asemenea reviriment poate crea în România (și în oricare altă țară) un teren fertil pentru acceptarea socială a unor soluții realiste la problemele existente. Necesitatea propovăduirii unor idei corecte cu privire la libertate și economia de piață este, deci, mai stringentă ca oricând.