Comunismul a eșuat în toate țările din Europa Central-Răsăriteană și Sud-Estică, însă în România imaginea sa pozitivă continuă să fie destul de răspândită. Un sondaj de opinie realizat de INSCOP în luna noiembrie 2023 arată că 48,1% dintre cei chestionați consideră că regimul comunist a însemnat „un lucru bun pentru România”. Realitatea obiectivă și datele statistice disponibile spun clar că avuția națională, produsul intern brut, nivelul de trai, drepturile și libertățile sunt în prezent net superioare situației de dinainte de 1989. Cu toate acestea, percepția publică este alta.
O primă cauză a acestei nostalgii după trecutul comunist ține de faptul că intelectualii și, în general, societatea civilă, au încetat să mai fie forțe ale modernizării, deoarece, cu câteva excepții notabile, și-au pierdut imaginea de spirite independente pe care au avut-o în anii 1990. Mogulii economici, care au beneficiat de privatizarea întreprinderilor de stat, făcută în mod pripit și adesea politizat, au cumpărat tăcerea multor intelectuali, care s-au împotrivit în trecut încercărilor de restaurare a comunismului. Presa anticomunistă din anii 1990 a fost cumpărată de acești moguli, unii cu rădăcini în perioada comunistă, care au fost principalii beneficiari ai procesului de privatizare și au avut mijloacele bănești necesare. De asemenea, cele mai vizionate posturi de televiziune private, rețele de socializare, forumuri etc., încearcă adesea să discrediteze chiar și reformele economice cele mai limitate. Ca urmare, afirmațiile tendențioase ale apologeților comunismului nu sunt combătute public și într-o formă adecvată înțelegerii corecte de către populație a cauzelor mai adânci ale evoluției istorice recente a României.
A doua cauză ține de faptul că mulți oameni au o preferință intuitivă pentru comunism, deoarece li s-a inculcat ani de zile ideea că acesta este un sistem economic și social „just”. După cum arată psihosociologul american J. Haidt, discursul politic și moral constă, adesea, în „raționare a posteori”. Omul nu caută atât concluziile logice ale analizei sale a faptelor, cât justificarea a posteori a intuițiilor și presupunerilor lui. Acest proces cognitiv are mai multe forme. Una este „prejudecata de confirmare” (confirmation bias), care constă în exagerarea importanței acelor aspecte care confirmă propriile convingeri, prejudecăți, credințe și valori. O altă formă este „raționarea motivată”, manifestată prin reținerea doar a dovezilor ce concordă cu propria părere, cărora li se acordă o importanță disproporționată, în timp ce semnificația altor fapte este diminuată.
„Comunismul după comunism” se explică, deci, printre altele, prin psihologia socială, deși aceasta, cât se poate de normală, nu are uneori nimic de a face cu realitatea. Persoanele care spun că înainte de 1989 „se trăia mai bine” (46,4% din eșantionul sondajului amintit) ignoră faptul că economia comunistă s-a prăbușit. Iar dacă li se amintește cumva acest lucru, pretind că acela nu a fost „adevăratul comunism”.
Nostalgicii comunismului ignoră faptul că alt comunism decât cel „real” nu a existat și nu spun clar ce anume ar fi putut face altfel comunismul încât să fie „adevărat”. Ei tind să se refugieze în afirmații generale și în idealuri înalte și să treacă sub tăcere caracteristicile – economice, instituționale și politice – concrete ale comunismului „real”. Sintagmele folosite de ei cum ar fi, de exemplu, „proprietatea întregului popor”, „egalitatea”, „suveranitatea” etc., sunt, de fapt, lozincile vechii propagande comuniste.
Regimurile comuniste nu au realizat însă niciodată aceste deziderate și nu pentru că nu au încercat. Principala cauză a fost evidențiată de către gânditori ca L. Mises și F. Hayek, care au demonstrat că economia comunistă este incompatibilă cu utilizarea calcului economic rațional și, de aceea, este nu doar ineficientă, ci și efectiv și literalmente imposibilă. În pofida promisiunii lui Marx și a discipolilor săi că, în comunism, „toate izvoarele avuției colective vor țâșni ca un torent”, acest lucru nu a putut fi realizat în practică.
Concluziile cercetărilor din domeniul psihosociologiei nu sunt atât de pesimiste pe cât par la prima vedere. Autorii respectivi (J. Haidt, P. Hollander, B. Caplan) nu susțin că adevărul nu poate fi cunoscut prin observarea faptelor și raționamente logice, ci subliniază rolul intuiției și al sentimentelor în discursul politic și moral.
Această caracteristică nu este necesarmente problematică. În politică, intuiția este adesea ambiguă. Unele persoane pot avea o preferință emoțională puternică pentru comunism, iar altele, dimpotrivă, să-l respingă la fel de subiectiv. Spre deosebire de aceasta, majoritatea oamenilor nu au sentimente deosebit de intense cu privire la oportunitatea sau inoportunitatea energiei verzi, de exemplu. În legătură cu subiecte ca acesta din urmă, decisive sunt argumentele raționale, iar acestea nu contrazic intuițiile.
Pe de altă parte, intuițiile intră adesea în conflict unele cu altele. De exemplu, este evident că, în societatea românească actuală, există sentimentul general că guvernul se îndatorează prea mult. Cu toate acestea, sentimentul de caritate al cetățenilor poate să-i determine pe mulți să aprobe fără rezerve acordarea de ajutoare persoanelor care par că nu se pot întreține singure. Pe de altă parte, în cazul în care înțeleg că o politică financiară sustenabilă este sănătoasă și nu au nici un interes personal în legătură cu orientarea acestei politici, ei acceptă fără rețineri argumentele celor care afirmă că este necesară reducerea aparatului de stat, ori desființarea pensiilor speciale. Și chiar dacă intuiția lor îi face să ezite în opțiunea pentru o variantă sau alta de reformă a statului sau sistemului de pensii, nu există nici un motiv ca ei să nu accepte până la urmă soluția logică.
Studiile de psihologie socială arată că cei mai convingători în susținerea punctului lor de vedere sunt intelectualii. Se subliniază însă că nu există deosebiri esențiale între intelectuali și simplii cetățeni sub aspectul capacității lor de acceptare a poziției adversarilor de idei sau politici: intelectualii sunt foarte buni advocați pentru apărarea unei cauze, dar nu sunt la fel de buni judecători. Ca urmare, chiar și unii intelectuali prestigioși continuă să aibă convingeri comuniste iraționale, deoarece nu suportă consecințele ideilor lor greșite. Dimpotrivă, identitatea și cariera lor depind de fidelitatea față de ideologia zisă „de stânga”.
Cercetările de psihologie socială nu sunt, deci, fataliste. În ultimii ani, rezultatele acestor studii sunt luate în considerare tot mai mult în analiza economică, deoarece implică posibilitatea adoptării unui anumit comportament economic din pură convingere, nu doar din motive utilitare, cum presupune teoria economică clasică. Lucrările respective, dintre care unele aparțin laureaților premiului Nobel pentru economie (G. Akerlof, R. Fogel, D. Kahneman, E. Ostrom, R. Shiller, R. Thaler.), arată însă că este necesară o disciplină mentală remarcabilă pentru ca cineva să-și schimbe convingerile – politice și morale – formate inițial pe baza unor simple sentimente.
Unele clarificări interesante aduc lucrările autorilor care studiază impactul economic al „iraționalității raționale”. Economistul american B. Caplan, de exemplu, arată că numeroase idei cu privire la politica economică sunt evident greșite și, de aceea, sunt respinse de către economiștii profesioniști din toate curentele de gândire economică. Aceste idei continuă însă să se bucure de o mare popularitate în rândul publicului larg.
Conform acestui autor, atașamentul față de ideile greșite este cât se poate de rațional, deoarece acestea constituie sursa satisfacției, mândriei și confortului intelectual propriu. Iar această afirmație este cu atât mai adevărată, cu cât atitudinea respectivă constituie o parte esențială a identității personale. Loialitatea față de ideile greșite nu este, deci, „irațională”, decât dacă se pleacă de la premisa că sistemele de valori ale tuturor oamenilor sunt identice și determinate exclusiv de dorința de cunoaștere a adevărului. Or, este evident că nu este așa.
Adevărata problemă este că perseverența în greșeală are un anumit cost (errare humanum est, perseverare diabolicum). Autorii amintiți anterior fac deosebire între modul de suportare a acestui cost în viața personală și în viața politică. Persoana care, în viața privată, rămâne atașată față de un sistem de valori greșit și acționează în consecință, suportă întregul cost al comportamentului său aberant. Or, acest lucru nu este valabilă în politică: deciziile politice greșite generează și ele costuri, însă, spre deosebire de viața privată, aceste efecte negative sunt suportate de întreaga populație, nu neapărat de către cei care adoptă deciziile respective. De aceea, nu există nici un motiv personal ca un individ să fie nevoit să-și revizuiască ideile politice greșite, indiferent dacă este simplu cetățean sau politician, atâta timp cât el este satisfăcut de aceste păreri, deoarece îi definesc identitatea spirituală, iar costurile aferente sunt suportate de alții.
Cele arătate explică în mare măsură de ce imaginea pozitivă a comunismului supraviețuiește în mintea multor persoane la mai bine de trei decenii de la căderea acestui regim. Argumentele în favoarea alternativei la acest sistem economico-social – capitalismul – sunt contraintuitive. Este greu ca un cetățean obișnuit să urmărească raționamentele economistului profesionist, care analizează științific modul în care funcționează economia de piață, chiar și fără intervenția statului. Ca urmare, este greu, dacă nu imposibil, ca omul de rând să înțeleagă că restricțiile și reglementările guvernamentale nu fac altceva decât să împiedice prosperitatea economică și îmbunătățirea generală a condiției umane – pe care libera întreprindere, aflată la baza economiei de piață, le fac posibile în mod natural. De aceea, pentru mulți oameni, capitalismul pare în mod intuitiv sălbatic, iar comunismul, uman. Cel din urmă continuă să fie bine văzut, deoarece propaganda intensă în favoarea acestuia l-a justificat la vremea sa prin promisiuni generoase ca bunăstare, egalitate, colectivism, „unitate a întregului popor” etc., în opoziție cu capitalismul, care a fost condamnat de comuniștii din toate timpurile pentru inegalitate economică, acumulare de capital, „exploatarea omului de către om”, egoism și lăcomie. Este firesc, deci, ca o mare parte a populației României să continue să creadă că regimul comunist a fost bun: a fost o societate ideală, pentru care s-au luptat „cei mai buni fii ai poporului” – cum spunea propaganda vremii. Pentru a crede acest lucru sunt suficiente intuițiile și sentimentele, pe când pentru a înțelege cum funcționează economia de piață și a fi convins de avantajele sale comparative, este necesară o reflecție critică, strictă și riguroasă.
