Nu putem să înţelegem opera lui Mihai Şora fără a vorbi de întâlnirile cu Mariana Şora. E mai uşor poate să înţelegem vasta operă a Marianei Şora dacă scriem că s-a născut la Budapesta în 1917, că în anii 20 ai secolului trecut şi-a trăit copilăria şi adolescenţa la Timişoara, că în anii treizeci este, la Bucureşti, studenta lui Mircea Eliade şi devine soţia lui Mihai Şora, că în anii patruzeci se află, alături de Mihai Şora la Paris, că în anii cincizeci este, alături de Mihai Şora, la Bucureşti (mamă a trei copii), că în anii şaizeci, în anii şaptezeci este la Bucureşti, are o contribuţie esenţială, prin traduceri, prin eseuri, prin colaborarea la Secolul XX la înnobilarea literelor româneşti – la desprinderea de proletcultism – că în anii optzeci este la München, într-un exil ce merită a fi încă studiat, că în anii nouăzeci, în primul deceniu al acestui secol se întoarce de mai multe ori în ţară, unde ia premii, distincţii, unde devine cetăţean de onoare al Timişoarei. Că moare la München şi e înmormântată în Timişoara în 22 decembrie 2011. Că a scris cel mai întins Jurnal din scrisul românesc (1939 – 2006) în română, germană, engleză, maghiară. 11 volume – din care a apărut, până azi, doar primul.
Când a fost reţinut, la Ministerul de externe, la secretariatul Anei Pauker, informaţiile despre „situaţia externă” ajungeau prin interpuşi la ministru. Nu s-a întâlnit niciodată cu Ana Pauker. A fost dat afară? A fost trimis la direcţia Publicaţiilor pentru străinătate, redactor şef la Orizonturi. Revista păcii, revistă editată de Comitetul Naţional pentru Apărarea Păcii din R.P.R. Se va despărţi de Orizonturi în 1963?
Dacă recitim revista, vom observa cum Mihai Şora încearcă, într-un timp al interdicţiilor, să-şi regăsească prietenii de odinioară. Nu era simplu, fiecare număr trebuia să dea semn oficialităţii.
În numărul din aprilie 1962, Anul XI, revista publică Documentele sesiunii Prezidiului Consiliului Mondial al Păcii. Urmează un capitol „Triumful poeziei”, de Pericle Martinescu. Pericle Martinescu fusese tânărul de succes al anilor 30, cu romanul „Adolescenţii din Braşov”. Va scrie şi după anii şaptezeci, optzeci într-un Jurnal întins. Şi „Latifundii şi minifundii în America latină”, de Costin Murgescu, economist strălucit, creatorul şcolii economice româneşti. Un capitol întins al revistei e “În lumea cărţilor”, în care se pot citi recenzii la volumele lui Tudor Arghezi, Tudor Vianu (Jurnal, Schiller) Liviu Rusu (Eschil, Sofocle, Euripide), autorii cei mari de odinioară, dar şi Petru Vintilă, cu „Şoseaua milionarilor”. Petru Vintilă, un autor care urcă, repede, cu reportajele lui despre Banat. Îmi place să cred că paginile pe care revista le consacră „cărţilor” sunt scrise, în întregime, de Mihai Şora. El ar fi “Cronicarul”. Ulterior va trece la Editura pentru literatură.
„Completez” acest text cu continuarea dialogului a cărui primă parte am prezentat-o în numărul precedent. Dialog pe care l-am avut, în 1991, cu domnul Mihai Şora. Dialog despre familie, studii, anii formării. Dialog inedit.
Cornel Ungureanu: – Care a fost primul autor care v-a dat sentimentul că se poate încerca altceva?
Mihai Şora: – Primul autor care mi-a dat sentimentul că “se poate” a fost Bacovia. Era un om fără probleme politice. Era problema nr.1, tonalitatea. Mi s-a părut că cea mai bună soluţie e de a găsi un prefaţator care să-l acopere. Adică într-un fel oarecare prefaţa să departajeze ce-i admisibil şi ce nu-i admisibil. Şi l-am găsit pe Jebeleanu, care l-a „salvat” pe poet. Tactica am folosit-o de fiecare dată. Cum să fac să apară „Estetica” lui Vianu? Şi l-am găsit pe Ianoși şi dacă îl tipăresc pe el, poate să apară şi „Estetica” lui Vianu. Îmi aduc aminte de o bătălie pentru Urmuz. Şi atunci am editat „Capul de răţoi” şi în anexă l-am pus pe Urmuz. Îmi aduc aminte şi acuma; m-a chemat cenzorul şi mi-a zis: „Cine-i Urmuz? N-are nici o valoare!”. I-am spus că am început cu „Capul de răţoi”, iar Urmuz ar fi o… explicaţie…
Cornel Ungureanu: – Şi de ce aţi fost dat adfară de la Editura de stat?Mihai Şora: – Celebră a fost „Antologia” lui Manolescu, cu Horia Stamatu, Radu Gyr… Dar apariţia antologiei a căzut prost, deşi am luat toate măsurile de prevedere… A apărut după ocuparea Cehoslovaciei de către ruşi. Şi a apărut imediat în „Literaturnaia Gazeta” un articol în care se scria că România publică nazişti. Şi, bineînţeles, pentru ei „naziştii” erau mult mai mulţi. Nazist era, pentru ei, şi Voiculescu. Şi atunci am fost dat afară. Adică pus pe linie moartă. Adică am funcţionat de formă până la reorganizarea editurilor. Şi atunci am fost trecut la Editura Enciclopedică.
Cornel Ungureanu: – Şiaţi început, din 1968, să publicaţi în Familia.. Mihai Şora: – Am reînceput în 1968 printr-o întâmplare. Andriţoiu, redactorul şef al revistei, fusese cu un an înainte la Paris. Era un an de mare deschidere, în care se putea lua contact cu emigranţii. Şi la Paris a fost întrebat de mai multă lume ce-i cu mine. Aşa a aflat că-mi mai apăruse o carte la Gallimard. Când s-a întors – el e bihorean ca şi mine, ne ştiam – mi-a zis: „Uite, scrii în numărul viitor la revistă, îţi ţin mijlocul”. Şi iar am primit un telefon: „Domnule, mijlocul e gol, sunt în tipografie”. Zice: „Îţi dau trei zile”. Şi le-am scris… ce să zic… „cu pistolul la tâmplă”.
Cornel Ungureanu: – Şi aţi încercat să vă reluaţi gândurile din perioada franceză?
Mihai Şora: – Nu, ele au venit. Fără îndoială, există o continuitate… Eram acelaşi.
