Geografia literară a României. Un Reper: Nicolae Breban

La 1 februarie, cel mai important prozator român de azi a împlinit 90 de ani. A scris de mai multe ori despre el şi despre trecerea lui prin lume, despre prieteniile sale cu Nichita Stănescu sau Matei Călinescu, despre trecerea sa prin Lugoj – despre profesorii şi prietenii săi de odinioară. Există în cărţile sale oautodefinire. În primul volum al memoriilor sale, intitulate Sensul vieţii (Polirom, 2003), Nicolae Breban încearcă o fixare de repere: „M-am născut în prima treime a secolului al XX-lea, în casa unui tânăr preot greco-catolic, căsătorit cu o nemţoaică din sud, din Banatul sârbesc… Bunicul meu dinspre mamă, Iosif Boehmler, a murit pe front, în armata austriacă, bunicul meu dinspre tată, Nicolae Breban, protopop, a murit într-o comună de lângă Baia Mare, unde este îngropat în curtea bisericii pe care a zidit-o./Dinspre Brebani mă anunţă un lung şir de preoţi de ţară, maramureşeni, de partea Boehmlerilor, un clan de comercianţi, din care ultimul, singurul frate al mamei mele, Mihail, a murit cu câţiva ani în urmă, ca negustor de obiecte de fier lângă Viena…”.

   Nicolae Breban a reluat de mai multe ori această confesiune, cu bunicii dinspre partea mamei (aparţinând Imperiului, fiind marcaţi de această apartenenţă) şi bunicii dinspre tată, aparţinând unui şir lung de preoţi români. Marii scriitori ai Ardealului sunt fii de preoţi – legaţi de o cultură şi o exprimare teologică. Tradiţia Şcolii Ardelene începe de la Unirea cu Roma. Teologia este o ştiinţă care se moşteneşte din tată în fiu, ca şi ideea naţională. Buna lectură a cărţilor sfinte, exersarea ritualurilor fac din Nicolae Breban un bun cititor al lui Aron Cotruş, Lucian Blaga sau Emil Cioran: un cititor calificat al lor. După cum, ascendenţa imperială îl redefineşte cu un bărbat al unei Provincii imperiale, deloc înclinată – sau foarte rar preocupată – de a descoperi echivalenţa cu Centrul. Provincialii, marginalii care se metamorfozează (ori nu) – iată personajele centrale ale operei. Sunt personaje secundare care devin, într-un fel sau altul, fundamentale, definitorii.

    Provincia lui Breban nu (mai) păstrează rădăcini imperiale, ci doar imaginile unor succesive abandonări: suntem în zona instinctelor de nimic boicotate. E un spaţiu în care kitschul triumfă cu toată forţa. Viaţa de zi cu zi a eroilor brebanieni este mai degrabă mizerabilă, dezvoltând o inerţie corporală imprevizibilă, o vitalitate ferină ferice. Iată-l pe nea Tomiţă, duca e maestro al tânărului Grobei, realizând „trezirea”: „Dimineaţa însă, era mai greu de suportat. Maestrul se trezea puţin după ora cinci (niciodată după cinci şi jumătate), aprindea lumina, se instala în faţa chiuvetei care se afla în cameră, se spăla şi se bărbierea cam vreo jumătate de oră… Se posta, uşor răscrăcărat, pe petecul de linoleum din faţa chiuvetei şi se privea în oglinda făcută din sticlă proastă, cu gura larg deschisă, inspectându-şi măselele, scoţând un geamăt foarte trist. Apoi se bărbierea. Apoi se spăla, tuşind, tuşind, scuipând, fornăind, înnecându-se de plăcere, horcăind, hârâind,  pufnind pe nasul său gros, cârâind, liorpăind, şuierând, târnosind, sforăind bineînţeles, aruncându-şi pumni de apă la subţioară, frecându-şi cu plăcere muşchii săi lungi, slăbiţi de începutul bătrâneţii… În clipa aceea Grobei trăia fără greş senzaţia că era soţia acelui ins înalt, gros şi păros din faţa chiuvetei…”.

  Cum este trezirea, deci „intrarea în lume” a animalului uman, a educatorului, a posesorului de înţelepciune? O comparaţie cu  trezirile, atât de frecvente, din literatura lui Marin Preda (scriitor-etalon al anilor şaizeci) poate fi grăitoare.

    Există şi o încercare de fixare casnică a lui Grobei în Caransebeş, oraşul său, al profesiunii sale de merceolog: oraşul care i-ar asigura, deocamdată, identitatea. El este din Caransebeş. Aici, desprinderile lui Nicolae Breban de Banat sunt mai evidente ca oriunde. Banat e ţinutul grotesc al lumii acesteia, faţa mizerabilă a lui. Oraşul Caransebeş s-ar hrăni din mituri culturale ridicole, dintr-o autoiluzionare perversă, dacă e să judecăm lucrurile după biblioteca pe care naratorul ne-o aduce în faţă: „… bătrânul avea chiar o bibliotecă, un fel de bibliotecă formată din calendare şi cărţi vechi, româneşti, unele din secolul trecut, tipărite la Bixad, la Blaj… vieţile sfinţilor, de cultura viţei de vie, chiar şi câteva volume de versuri, evident în dialect, autori: Dr. Gîrda, Dobrin, Tata Oancea, Coruri din Banat, istoria oraşului Caransebeş, oraş de graniţă…”.

   Nu e vorba de o bibliotecă în adevăratul sens al cuvântului, ci doar de „un fel de bibliotecă” în care domnesc eroii (ridicoli!) ai locului. Iar aceştia ar fi, după părerea naratorului, exponenţiali pentru starea  jalnică a acestei lumi. Periferia bănăţeană a lumii este ilustrată cu energie pamfletară în fiecare dintre cărţile lui Nicolae Breban. Iat-o în volumul al treilea din Amfitrion, Alberta: „- Ce zici de păcat… Înnodă ea pufnind din ţigară, la dumneata acolo, în Banat, la Timişoara…

– Gătaia, pufni el în râs, la Berzovia! La Comorâşte, la Cacova!

<<Tipa>> îl privi bănuitor: nu cumva băiatul ăsta scapă hăţurile?! Iar Marchievici înţelese că <<nebunii>> slujesc la un lucru extrem de pasionant: în cura de dezintoxicare de Provincia ce-ţi asudă la încheieturi, de distanţare de miile de grobei ce-ţi mişună în jur, cu un ideal în cap, sau în spate, cum poartă şerparii în Nepal bagajele celor cu faţă albă, veniţi de departe să facă un lucru inutil şi extrem de obositor –  nebunii te ajută să ieşi, oricum, din <<confuzia eului… îmbătrânit>>, din izolarea ce te împinge, imperceptibil, spre moarte. Moartea cui?” (2)

  Vatra Dornei ar fi celălalt reper – un soi de urcare către Nord: „Bistriţa Năsăud şi Vatra Dornei. Se părea că centrala cooperativelor din Banat, ale cărei interese le salvgarda tânărul Grobei, îşi mutase atenţia în acea zonă a ţării sau că lui îi fusese acordată cu prioritatea acea zonă de prospecţie…”.

       Nici un prozator român nu a trăit, după 1960, o creştere atât de rapidă. Succesul fulgerător al lui Nicolae Breban nu poate şi nici nu trebuie să fie judecat independent de momentul 1965 al literaturii tinere. O generaţie de povestitori şi de poeţi avea nevoie de un adevărat romancier pentru a-şi consacra, aşa cum se cuvine, strălucirea. Nu de un romancier făcut prin aglomerarea povestirilor, strălucitor pe fiecare pagină, spectaculos prin fiecare personaj al său; generaţia reclama nu un autor care ştie să povestească, ci un scriitor înzestrat cu vocaţie de romancier: de adevărat constructor.

  Ca orice intrare spectaculoasă în arenă, debutul lui Nicolae Breban poate fi aşezat sub semnul contestaţiei. Nu al contestaţiei joviale, ţipătoare, ci al unei contestaţii sobre, cu armătură teoretică, cu o argumentaţie amplă, bazate toate pe o înţelegere profundă a necesităţilor romanului. Am putea spune că Nicolae Breban devine romancier (şi) în numele unor obsesii culturale, vizibile mai ales odată cu al treilea roman al său, Animale bolnave. Literatura română care îşi descoperise teoreticienii tineri, proiectanţii, inteligenţele novatoare,  reclama nu numai talente, ci şi arhitecţi. Era nevoie de autori înscrişi în bătălia unei  construcţii/geografii spirituale.

   Lecturile  lui Nicolae Breban sunt, mai întâi, lecturile permise ale unei generaţii: Dostoievski, Thomas Mann, George Călinescu, Camil Petrescu, Hortensia Papadat Bengescu, adică operele formatoare ale romancierilor care propun şi alte personaje, situaţii, istorii, decât cele legate de  timpul oficial al literaturii. Sunt autorii acceptaţi, după ezitările anilor cincizeci, de autoritatea politică. Cărţile lor susţin un proiect cultural sau se întemeiază pornind de la un proiect intelectual real. Sunt cărţile în care arhitectura poate  susţine nu o fidelitate comunistă, ci un  moment spiritual. Un moment spiritual împlinit prin lecturile interzise ale deceniului al şaselea: Biblia, Mircea Eliade, Emil Cioran, Nietzsche, Lucian Blaga. Scriitorii noului val, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Adrian Păunescu sau Ion (Ioan) Alexandru vor citi, şi ei, aceleaşi  romane, poeme, eseuri, cărţi interzise cu ecou puternic – poate mai puternic în cărţile lui Nicolae Breban. Din Odă în metru antic,  romancierul va cita cu mare plăcere, aşa cum vor face şi prietenii săi. E un Eminescu al generaţiei lor, legat nu doar de triumfurile vieţii, ci şi de prezenţa morţii, a finalului, a inevitabilului eşec. Există texte în numele cărora învie o solidaritate de grup, corală, fiindcă este vorba de un grup  mai puternic, mai bine aşezat, mai agresiv decât altele, în acestă etapă a scrisului românesc. Sau poate doar în anii treizeci ai culturii române a existat un rol mai clar al grupului/generaţiei. Un patrimoniu cultural descoperit din mişcare capătă o teribilă forţă de atracţie; el face parte din arborele genealogic pe care şi-l reclamă orgoloşii tineri. Ei nu mai vor o ascendenţă oarecare, ei se vor aristocraţi ai spiritului.

       Huliganismul brebanian – poate fi o generaţie în ascensiune lipsită de „huliganii” săi? –  poate fi  parodic? Anarhiştii săi, tot mai numeroşi în ultimele lui romane, poartă acest nume ca un titlu de  nobleţe şi nu ca  apartenenţă la un grup. E la modă să fii anarhic! Într-un roman tradiţional, în care totul presupune bun-simţ, bună aşezare a lumii, anarhistul poartă iniţiativele narative majore. Tulbură liniştitele relaţii ale eroilor. Coboară – ca un scafandru profesionist – în mările interioare, încercând a descoperi formele clare ale începuturilor. Adolescenţa este anarhică, adolescenţii lui – sau cei care i-ar putea reprezenta – sunt anarhici. Anarhistul lui Breban deschide o cale de acces către arhetip, inaugurează un pact cu natura. O modalitate de a accepta şi de a contesta, totuşi, Personajul. Sau de a deschide calea către înţelegerea imaturităţii sale. Dar el, naratorul, nu este contaminat de metamorfozele, de iniţiativele rebele ale personajelor sale. Se revoltă, protestează, se desparte ca un… adevărat om tradiţional de ele. Grobei sau Marchievici  sunt din Banat (primul, din Caransebeş, al doilea, din Timişoara) – dintr-o regiune a reacţiilor întârziate, iar „bănăţeanul”, atârnat uneori în coada prezentării lor, sună infamant. Divulgă apartenenţa la un univers  compromiţător – la o lume coruptă de iubirea pentru stările joase ale fiinţei, sau cel puţin pentru care devenirea „reacţionară” a despărţit-o de habitudinile contemporanilor. Scriitorul se desparte cu mânie de ţinutul care l-a adăpostit şi de personajele sale, cele mai groteşti din lume.

    Se desparte şi încearcă să şi-l asume: Grobei sunt eu, iată una dintre lozincile operei. Grobei sunt eu, adică un mizerabil, dar un capabil de a trăi uluitoare metamorfoze. De a fi – iată – de a deveni purtătorul de cuvânt al unei noi religii. Dacă Soeren Kirkegaard, unul dintre „învăţătorii” lui Nicolae Breban, vedea în homo religiosus omul aşezat pe cea mai înaltă treaptă a valorilor, trebuie să acceptăm că metamorfoza lui Grobei restructurează dialogul cu personajul. Care ar putea fi continuat. Sau care e continuat în Drumul la zid, istoria unui sfânt. Şi dacă observăm că foarte puţine se încheie în opera lui Breban trebuie să convenim că toate continuările sunt posibile. Că există un număr, teoretic infinit, de evoluţii posibile. Calea nu se sfârşeşte decât, poate, în romanul poliţist Animale bolnave. Dar în măsura în care Animale bolnave este şi altceva decât un roman poliţist, nimic nu e încheiat.

       Care ev mediu? Desigur, cel al ierarhiilor bine întemeiate, al societăţii stratificate de înalta ordine care păstrează neatinse raporturile dintre Aristocrat şi Supus. Între Centrul regal şi Provincia servitorilor. Trebuie să observăm că în numeroasele interviuri ale scriitorului privind locul naşterii sale, accentele se deplasează. Dar nu prea mult. Iată o confesiune din 1980: „ – Da, sunt unul din cei care descoperă târziu, dar cu certitudinea revelaţiei, <<marcajul>> locului originar. În primul rând, Nordul, regiunea geografică, dar şi <<mistic-spirituală>> a oricărei aşezări umane: deci dealurile, obcinele domoale, de aici încrustate în ochii înaintaşilor mei, lungul şir al preoţilor Breban – originari din satul Breb – şi atitudinea sufletească a celui din Nord: greoi, fără imaginaţie spontană, blând şi dur în timp. Mă simt legat de ţăranii, pădurarii şi minerii acestui loc, am o profundă şi înspăimântată admiraţie faţă de cei ce au trudit, care s-au luptat cu un pământ aproape steril, (la suprafaţă). Eu însumi am moştenit asta, lungi ani de zile a trebuit să sap până la primul strat fertil. Am săpat, dar sper că am zidit şi, aşa cum înaintaşii mei – preoţii Breban, alături de ţăranul istoric român din Ardeal, crezând în unitatea naţională, zideau biserici, eu însumi am zidit câteva. Cu pereţii transparenţi de sticlă, cu iconostasul acoperit de metaforele greoaie, cu o turlă (sau o cupolă) pe care nu o zăresc prea bine încă, dar încerc s-o desluşesc.” (Dialog cu Augustin Cozmuţa, 1995)