În sporturile de echipă, faulturile sunt de mai multe feluri. Dar oricum ar fi, se împart în două grupe: intenționate (voluntare) și neintenționate (involuntare).
La fotbalul jucat pe maidan sau în curtea școlii predomină tălpile, adică faulturile voluntare.
În politica de Bărăgan sau de câmpie bănățeană e greu să deslușești faulturile neintenționate de cele intenționate.
Dacă există neintenționate, în general, se consideră că sunt făcute fie din prostie, fie din neștiință.
Faulturile din politică nu au intervale de timp cu permis și nepermis.
Ele se fac tot timpul, dar se intensifică, cum e și firesc, înainte de campania electorală, dar, mai ales, în timpul campaniei electorale.
Câte un cetățean obișnuit se mai întreabă, din când în când:
„- Oare ce l-a apucat pe Fritz?!”. Sau „- Parcă era mai așezat în vorbă Simonis?!” sau „- De unde, Doamne ferește, le mai scot?!”.
De unde, de neunde, sacu-i mare și este întotdeauna plin.
Faulturile din culise sau din spatele ușilor ÎNCHISE sunt cele mai puternice. Sunt faulturi cu crampoanele pe față, pe cap, cu fracturări ideologice (dacă au existat ideologii clare). Sunt faulturi fără menajamente. Unele plac mulțimii de gură-cască, altele sunt repudiate. Ele nu sunt penalizate decât o singură dată și într-un singur mod: la vot.
Dar până atunci găleata cu lături se tot revarsă, iar tălpile puse la gleznă sau la genunchi ajung să se transforme de multe ori în tălpășițe.
Adică fuga celui faultat spre o zonă mai sigură, unde, speră el, se va juca mai curat.
Se va juca aparent mai cinstit, de voie, de nevoie, pentru că ,,scopul scuză mijloacele”, cum a zis un florentin de prin Renașterea italiană.
Tălpășița, adică fuga grăbită, se face de unul singur, sau în grup, sau în grupuleț. Depinde de mijloacele de convingere.
Uneori tălpășița e rușinoasă, dar ca și surioara ei din dicționar, este sănătoasă.
